Intersecții

O intersecție dreaptă de bulevarde, pietrificată, impresie amplificată de nefericita armonizare cu cerul mat, lipsit de expresie. Ca un făcut, chiar în această intersecție mă oprește sistemul de ghidare al mașinii, fiindcă aici se află serviciul formalizat de orientare școlară a copiilor cu dizabilități, la un etaj al unei școli bucureștene. Ca un făcut, zic, pentru că niciun peisaj citadin n-ar putea ține mai bine instituția în vorbă, decât acesta mohorât precum imaginea întristătoare din privirea autorității a dizabilității însăși. Este necesar ajutorul portarului, ce se colorează deodată de insuflețire, acesta iese din amorțeala inestetică și-mi indică un drum ocolitor al școlii, cu un pavaj zdrențuit de pe care nu scap neimpiedicata.  Îmi spune și de o ușă metalică în fundul curții, eu zăresc în direcția pe care mi-o arată două femei colorate excesiv și le stabilesc, în acord cu portarul, ca repere de neratat ale ușii metalice căutate. Rămân singură pe drum, oricum singurătatea pare să fie starea potrivită într-un asemenea loc, doar cele două femei stridente prin înfățișare, gesturi și vorbe au contextul lor propriu și suficient. Ușa chiar este întreagă din metal, este urâtă și rece, aproape că m-ar speria dacă aș avea privilegiul de a fi pe deplin eu însămi, însă la vârsta adultă cu greu îți mai permiți așa ceva, de aceea nu mă las speriată de o ușă, fie ea și metalică, ba dimpotrivă, apăs clanța ruginită pe margini și mă cuprind intenționat de răceala acesteia.

Pe hol sunt scoase câteva bănci de școală, insist să observ acea comună lipsă de grijă pentru detalii, băncile se ating haotic între ele, iar în discontinuitatea atingerilor acestora citesc toată defecțiunea de funcționalitate a sistemului greoi, și nu mă gândesc la faptul că functionareste treburile sunt puse la punct, ci la lipsa de respect față de nevoile reale ale oamenilor, pe care birocrația bogată o demonstrează. Nu sunt singură pe holul gălbui ca icterul, cam asta îi este nuanța dominantă, câteva cupluri cu copilul lor își mai așteaptă rândul, eu mă așez într-o băncuță alături de o fetiță cu dinți de lapte, păr ondulat și ochelari, care învârte în mâini o insignă pe care stă imprimat, 'clasa buburuzelor'. Fetița nu încetează să își roage mama să îi permită să își ducă insigna în mâini, dar mama este fermă, insigna va sta înăuntrul genții ei. Îmi răscolesc geanta în căutarea unei mici surprize pe care aș vrea să i-o ofer fetiței triste din cauza mamei exigente, dar nu găsesc nimic potrivit în ea, surprinzător. Cele două, mamă și fiică, sunt însoțite de bunica fetiței, o femeie atât de încruntată încât mă întorc instinctiv către fereastră, să respir niște lumină și o fac, în ciuda faptului că pe fereastră stă o hârtie lipită cu scotch, ce anunță sec, geam defect.

Din fericire, dintr-una din cele două camere instituționale iese o lucrătoare foarte amabilă, alertă și omenoasă, aceasta trece pe la fiecare dintre noi, cei ce așteptăm, să ne rezolve problemele sau să ne amintească binevoitor că va veni curând și rândul nostru, ceea ce se și întâmplă în ordine cinstită. Cât aștept, asist la țipetele pătrunzătoare ale altui copil, ceva mai mare decât fetița, acestuia i se opresc periodic țipetele de către mama sa cu aceeași promisiune, sper că nu deșartă, că îi va cumpăra în schimbul tăcerii cele patru mingi atât de mult dorite de baiat. Îi admir și îi compătimesc mamei ridurile feței trase, și mă întreb, de parcă nu aș ști ceva macar, cum rezistă pe lume, dorindu-mi cu ardoare să îi aștepte pe amândoi cineva plin de înțelegere și iubire acasă.

Când mă pregătesc să plec, mă strigă mama unei foste colege de-a Catincai, mă bucur să le revăd, este cu fiica ei, pe care chiar o întreb dacă își mai amintește de Kiti. Fata nu-mi răspunde, mimează plină de grație o schemă de balet, aflu totuși de la mama ei că vin dintr-o vizită chiar de la centrul fiicei noastre și mă entuziasmez, ducându-mi gândul peste multe intersecții pietrificate, cenușii ca cerul de toamnă, la Kiti, cu al ei zâmbet suav și sincer, ce nu merită atâta beton în gândurile autorității, cu judecata ei inexorabilă.