Diverse absoluturi

De la Moara de hârtie, atelierul-muzeu al cărților, Felix se întoarce cu un carnețel lucrat manual, cu coperte punctate de fărâme din petale de flori. Îmi spune că l-a cumpărat cu bani împrumutați de la un coleg. Găsesc drăgălaș gestul și îmi amintesc de mine mică. Ar dori să-și construiască o carte adevărată din el. Este fericit. Sunt recunoscătoare împrejurărilor care creează laolaltă această stare. Nu mai sunt de mult stăpâna absolută a propriilor mele bune dispoziții. A-mi asuma aceasta îmi amplifică însă starea bună. Acesta este un paradox, întrucât în acest ultim caz chiar sunt în deplin control. Sunt tentată să mă mustru, nu divaga! N-o fac, pentru că a bate câmpii minții mele este rațiunea de existență a acestui jurnal. Mai apoi mă întristez. Nu sunt nicidecum stăpâna absolută a propriilor mele întristări, ba dimpotrivă. În felul acesta ajung să mă aflu într-o dependență emoțională cvasidesavarsita. Bineînțeles că teoretic acesta este un nonsens. Trec peste. Spun că mă împiedic de o lipsă de noblețe sufletească dureroasă și revoltătoare. Sunt intersectată doar punctual de ea, însă mi-este greu să o las să treacă. Desigur că va trece după ce va fi ars punctul de tangență cu sufletul meu, există totuși fericit acea liniaritate temporală tămăduitoare a ființării. Rămâne nefericit meschinăria omului mic. Nu este însă cazul eroului imaginar al poveștilor lui Felix. Acesta este un adevăr absolut, în ciuda faptului că unui ochi îndeobște rațional, Spotu îi poate apărea fantasmagoric. Dar el își duce pilduitor existența celestă (sâc) de poveste. Tocmai aflu că bunicul lui Spotu se hrănește cu gaz solar, iar când tună pe Pământ, bătrânul dinozaur ne vorbește mustrător. Acest detaliu narativ este pe cât de greu de negat de către un agnostic, pe atât de lesne de închipuit de mintea unui copil.