luni, 28 iulie 2014

Pasul de vacanță

Cunosc pasager o domniță. Sunt venită din parcul de peste drum și îi am alăturea pe băieții mei și pe băiatul surorii mele. Bună ziua, bună ziua. Domnița are doi, ne spune, dar și-a dorit întreaga viață patru sau trei. Întâmplător, admirația cu care mă gratulează are sens, așa că nu vreau s-o dezamăgesc pentru câteva secunde și să-i spun că doar doi dintre cei trei băieți sunt ai mei.
 
Pasul de vacanță are un farmec aparte. Lasă urmă mai cinstită, deși aceasta este adesea invizibilă. Parchez mașina mai departe de parc, pe una dintre străzile bucureștene în plină prefacere, al cărei aer vechi, citadin, greu, dat de puținele clădiri semiparaginite rămase neatinse, infuzat de miresmele ascuțite ale tufelor mari de hortensii și de cele dulci-acrișoare ale copacilor îmbătrâniți, se amestecă tot mai resemnat cu izuri moderne. Câinii care ne latră din curtea invadată de buruieni și trandafiri parfumați par și ei îmbătrâniți. Copiii, deși cu frică-n sân, calcă încântați în paralel cu animalele ce ne urmăresc de-a lungul domeniului pe care-l păzesc. Ce zic eu, dară, cu călcătură cinstită.
 
Apoi îl aruncăm pe Felix în bazin. El înoată ce înoată, până refuză să mai înoate. Profesorul îmi spune dezamăgit că Felix pretinde că acesta este rău cu el. Niciunul dintre ei, pârât și pârâcios, nu îmi spune ce a provocat ruperea, de aceea sunt nevoită să armonizez cumva legătura dintre ei, pecetluită financiar, așadar îndrept priviri excesiv de expresive către băiat, apoi îi promit la ureche o surpriză la sfârșitul cursului de înot. Felix înțelege și pornește să inote iarăși. Încă nu este vreme pentru ruperi de ritm, abia este la a patra ședința de înot.
 
Copiii primesc de la unchiul lor un card cadou, din care eu trebuie să le aleg lucruri. Nu este cel mai simplu lucru de făcut, nu atunci când sunt însoțită de copii. Găsesc două fotolii confortabile pentru cei doi băieți, îi las să se scufunde în ele mai liber decât în apa din piscină, iar eu pornesc la cumpărături. Mă opresc în fața unei rochițe lungi negre, cu un lanț de margarete mici cusut pe marginea de sus, cu breteluțe simple, croită dintr-un material subțire, dar greu și moale la atingere ca un cașmir, și-mi vine să râd de drag, fiindcă mi-o imaginez pe Kiti îmbrăcând-o, potrivită peste trupul și capul ei frumos, tuns periuță, și, totodată, nepotrivită prin lungimea maximă, poate ușor incomodă la purtat sau poate nu.






Niciun comentariu: