O dezechilibrare și o reechilibrare

Sunt câteodată victima propriei mele stângăcii și nu greșesc când spun 'câteodată', întrucât uneori găsesc voit sau neștiut o cale să îmi stăpânesc purtările neîndemânatice. Când însă nu se întâmplă asta, pot părea și apărea drept o neghioabă, chiar dacă una simpatică, și îmi rezerv deliciul de a analiza cum se întâmplă asta pentru altă dată. Ei bine, mă aflu împreună cu Felix înaintea unei încercări aventuroase de a parcurge traseele tirolienei de la Comana, suntem înconjurați de mulți copii, colegii de școală. Ei stau înșiruiți, așteptând să li se lege echipamentul de trupusoarele firave, doar Felix se află dispus ușor excentric față de grup, el îmi caută cu o neliniștitoare insistență atingerea, împingându-se în mine. Îl observ cum își pierde intenționat rândul, apoi, când nu prea mai are unde să dea înapoi, pornește cu un glas tânguitor să își afirme curajos lipsa de curaj. În momentul ăsta este rândul meu să îmi afirm neghiobia, pornesc să îl conving să încerce. De ce fac asta, mă întreb, fiindcă știu că faptul că toți copiii sunt gata a se aventura nu mă impresionează îndeajuns încât să îl vreau și pe băiatul meu printre ei. Copilul se lasă, bietul, înhămat doar de dragul meu, dar cine sunt eu, să îi cer așa ceva, însă se dovedește imediat mai stăpân pe propriile trăiri decât mama sa, întrucât își desface cu gesturi sigure închizătorile echipamentului de siguranță și îl lasă elocvent să cadă pe lângă corp, pășind sănătos în afara perimetrului desenat de acesta. Neghiobia mea se termină, desigur, în această clipă, așa că ridic hamul și casca și le predau instructorului. Felix aleargă ca un ied prin pădurice, eliberat de stres și de spaime neanticipate și, fiindcă aflu că aventura tirolianei va dura cel puțin două ore, îi propun băiatului să ne plimbăm prin pădure. Locul este pitoresc, în drum spre mănăstirea Comana, trecem printr-un câmp de levănțică înflorită, de al cărei parfum îmbătător sunt conștientă încă de departe. Fac imediat niște fotografii cărora le imprim mental aroma indicibilă a plantelor și prelungim scurtul popas ca să alergăm niște fluturi albi ce descriu încântător în zborul lor sacadat cunune peste florile violete. La mânăstire găsim un spațiu tihnit, neingramadit de oameni, cum este spațiul parcului, doar tremurul aerului dogoritor de vară împins regulat de bătăile aripilor a zeci de rândunele, ce își îngrijesc cuiburile semisferice lipite de bolta verandei fermecătoare a vechii construcții animă împrejurimea. Ne bucurăm de notele muzicale diferite scoase de bătăile în clopotele grele preț de sute de kilograme expuse în grădina de trandafiri a mănăstirii, apoi intrăm și în biserica intimă să îi admirăm picturile murale și plecăm. Reușim să ne armonizăm emoțiile unul cu celălalt, exuberanța mea se diluează cu neliniștea lui Felix, rezultând o pace bună, iar odată ce pătrundem în păduricea parcului pregătit pentru aventură, îl văd pe Felix cu privire plină de dor neștiut de aventură peste cabluri și copaci, așa că, într-o tacită și nesperată comuniune, ajungem în noul rând al noului șir de copii cuminți, înșiruiți întru așteptarea echipamentului. Felix pornește în aventura tirolianei, eu îi admir de dedesubt strădania, temerea, curajul, voința, forța brațului delicat și chiar zâmbetul de învingător pe care mi-l oferă generos, recunoscător și iubitor. Sunt câteodată victima propriei mele stângăcii și nu greșesc când spun 'câteodată', întrucât iată-mă, chiar și astăzi, înfrângându-mi nesiguranța și negrija, sau mai bine neghiobia, fie ea și simpatică, de care mă mai găsesc în stare din timp în timp, așa, ca să-mi amintesc cu cine am de-a face dară.