Ne îndreptăm spre casă. Felix își continuă povestea de ieri, nu știu prea bine, îi vorbesc și lui, sunt mai degrabă un ecou al spuselor sale, le vorbesc și altor șoferi, le vorbesc este un eufemism, îi vorbesc și lui Kiti, ei nu pot să nu-i vorbesc atunci când o văd aplecată complet cu capul în portbagaj, adică îi văd fundulețul atingând tavanul, apoi eventual vorbesc și la telefon, dacă sună, așadar gândurile mele nu stau locului în spațiul aventuros din povestea lui Felix, dar este bine așa, mai devreme băiatul mi se plângea de rău de mașină, mereu îl ia câte un val de rău printr-o nară, așa își descrie el indispoziția, mă doare o nară, mereu în același loc, pe podul din față de la Ikea, acolo unde mașinile încetinesc, iar gazele de eșapament își încetinesc și ele împrăștierea, însă povestește cu patos, e pe undeva prin Amazon, unde chiar și numai gândul este învăluit de miresmele naturii generoase, apoi, când povestea se împlinește, recade pradă senzațiilor olfactive neplăcute până ajungem la destinație. Acasă.
Mâncarea se perpeleste pe foc și în cuptor; lângă mine, pe birou, ticăie un cronometru sferic, galben, cu un smiley face, fiindcă nu-mi permit să uit de nebuniile din oale. Felix ne învârte cu casă cu tot sau dă ocol casei, depinde de privitor, încălecând bicicleta prea mică, cu casca mototolindu-i coafura proaspăt ieșită din peria mea de păr. Aici nu se mai simte decât parfumul florilor de primăvară, al ierbii, al frunzelor tinere din copaci. Ne purtăm cu considerație față de soarele nostru bun, îndepărtând draperiile de pe ferestre, deschizând ușile larg și fiind bucuroși. Cafeaua o păstrez doar pentru mine, poate ultimul strop și pentru Kiti. Horica îi cântă și ne cântă, nouă și câinilor din fața casei, care dorm și visează fericiți pe bluesurile sale. Vacanță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu