joi, 25 iulie 2013

Culorile pământului

Stau pe terasă. Serile verii nu pot fi mai plăcute decât a le petrece întinși pe șezlongurile de pe terasa noastră. Jetul de apă din furtunul înfipt în mijlocul grădinii se desfășoară într-un evantai curgător, spiralat, pe care, câte o adiere râvnită de vânt, îl împinge către mine. Văd verde în fața ochilor, trandafirii se află în cealaltă parte a casei, la ora asta ei își cresc boboci și își deschid florile tinere mai intens decât în alt moment al zilei datorită soarelui arzător și a căldurii acumulate de peste zi. Dar verdele din fața ochilor se rupe deodată discret în puncte colorate în partea sudică a grădinii. Îmi amintesc brusc de Mrs. Pogacnik, una dintre gazdele noastre din trecut, care, odată cu cheia casei ei atrăgătoare, ne-a oferit și accesul liber la grădina ei de legume, un mic teren cultivat, aflat la vreo douasute de metri depărtare de casă, cu condiția să ne ocupăm de el. Dar noi..., rememorez reținerea cu care am primit darul și fâstâceala iscată din reflexele, încă prezente, de resemnare în fața datului de a fi crescut în orașe, la blocuri. Nici Mrs. Pogacnik nu a părut și nici nu era o grădinăreasă pasionată, de fapt, ca medic, își petrecea mult timp cu activități mai puțin relaxante, iar pe noi nu a reușit, dar nici nu a insistat, să ne convingă că apropierea de natura darnică este binefăcătoare. De aceea noi am ignorat să prețuim darul neașteptat al pământului și nu am cântărit cum se cuvine invitația subtilă de a privi într-acolo a gazdei noastre, care sintetizează plastic întreg procesul simplu al rodniciei solului cultivat, și anume, plantele cresc singure. Căci ele chiar cresc singure, iar punctele colorate, vii, din peisajul verde etalat în fața ochilor mei, îmi sunt dovadă certă. Aș putea să o completez pe Mrs. Pogacnik astăzi, când noi înșine avem senzații mai pregnante în fața pământului fecund decât puteam percepe acum zece ani, că esența vieții și a rodniciei este grija și iubirea.


Niciun comentariu: