Acasă. Trag adânc aer în piept și spun, acasă. Nici nu e nevoie să plec mai departe de douăzeci de kilometri și mai mult de trei sferturi de zi, dar în fiecare zi, ca să pot să îmi găsesc într-o bună dimineață acel moment de ușurare și de tihnă, în care să exclam, convinsă că minutele petrecute în interiorul cuminte al căminului sunt mai lungi, ah, acasă! Nu contează că Felix îmi cere să deschidă televizorul la desene animate, cât muzica lui Horia, cântată vivace, liber, fără opreliști de formă, răsună penetrant de jur împrejurul spațiului nostru. Nu contează nici că bucătăria mă așteaptă ca pe un dar prețios, cât Felix ronțăie nectarine după morcovi și iarăși nectarine, apoi îmi cere un sandwich cu șuncă între două felii de pâine, de pofta iscată de ospățul lui Jerry, din Tom și Jerry. Nu contează, fiindcă acasă am multă libertate și pace, în ciuda obligațiilor mele de mamă și soție, le am, pentru că le permit să fie.
Un gând despre acasă. Acel spațiu multidimensional însemnat, ale cărui concrete trei dimensiuni, adesea variabile, sunt completate de mai puțin tangibilele măsuri spirituale omenești, într-o împletire subtilă, nu întotdeauna manifestă, în care poți spera la trai pașnic și autentic, așadar frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu