Temei

Mă întreb câteodată ce ar avea Kiti de spus cu cuvinte, dacă ar putea să spună, nu mă mulțumește dezechilibrul iscat pentru că eu spun prea multe, iar ea prea puține, puse față-n față, ce-i drept, ea tot spune lucruri în felul ei, însă mie nu-mi tace gura o clipă ai zice, dacă ai putea să ne vezi, mă folosesc arogant, dar fără răutate de avantajul pe care îl am fără să am nici un merit special, chiar cred că nu este nevoie de merite speciale pentru a putea să vorbești, pentru că dacă așa ar sta lucrurile, atunci ce ar însemna că ei îi este graiul interzis, și mă tot întreb recent, fiindcă pare că ar zice și ea tot mai multe și mai însemnate, de exemplu am avea privilegiul de a ne contrazice fără răutate, așa cum își contrazic  fiicele mamele uneori, fiindcă trebuie, așa cum trebuie să mai și plouă pe Pământ din când în când, mă întreb cât de intensă i-ar fi opoziția grăită, pentru că simt o intoleranță voit reținută din partea ei, pe când vorbele mele către ea sunt adesea de-o intoleranță dizgrațioasă, iar eu mă vreau armonioasă cu mine însămi, câteodată mă trezesc întrebând în van sau poate nu tocmai în van tot felul de lucruri de neînțeles, sunt genul întrebător, întrebările sunt vehiculele raționamentelor mele, ce caraghios, să îți plimbi curativ emoția din întrebare în întrebare pe căile logice ale unor judecăți, unde-o fi eroarea, în intuiția ce îmi conduce întrebările sau în așteptarea terapeutică a rațiunii, ori poate nu-i vorba de nici o eroare, în definitiv emoția nu greșește niciodată fiindcă este spontană, este o oglindă cinstită a sufletului, ca atare tot justific arogant, dar fără răutate în cuvinte scrise faptul că am această abilitate, de a vorbi, ca să mă mai întreb câteodată cu ciudă unde îți sunt împrăștiate cuvintele, Kiti?