Papi(ll)on

Deseara- recitalul de pian- sună mai emfatic decât este, totuși, recital la palat. Felix nu știe foarte bine a doua piesă, dar gândul lui flutură prin jurul unei fetițe, acum fac legătura cu întrebarea pusă cu trei zile în urmă, mami, ție de ce îți place de tati. E bine că cerul este înnorat, cămașa și papionul țin băiatului de cald. Când nu se arată soarele nu trebuie să fie supărare, la fel cum nu trebuie să fie gelozie când copilul se îndrăgostește. Nu de alta, dar și lipsa soarelui, și indragosteala sunt efemere. Pianul rezistă. Se dezacordează, dar rezistă anilor. Bucuria muzicii crește pe măsură ce exersezi și asculți. Nu neapărat la fel se întâmplă cu bucuria unui recital. Treaba în acest ultim caz stă diferit, a te bucura de propriu-ți recital ține de îndrăzneală și încredere. Când iubești, cânți mai bine sau mai prost la pian? Dacă folosești mai mult decât un deget de la fiecare mână ca să o faci (să cânți, nu să te îndrăgostești) și iubești, atunci poți să cânți chiar mai bine decât ai face-o fără să iubești. Sau poți să uiți două-trei acorduri. Totuși, dacă zâmbești autentic la final, totu-ți este iertat, primești chiar și aplauze în ropote. Poate și un pupic?