Kiti cântă "nu vreau sa mănânc nucile" pe muzică de Santana

Am recuperat somnul pierdut ieri noapte, tot Kiti m-a trezit și astăzi, la șase dimineața ea a venit în dormitor, unde a intrat direct în dulapul meu și mi-a scos fusta nouă de pe umeraș, apoi a aruncat-o în patul de bebeluș al copiilor. Eu, cu somnul recuperat, chiar la șase am fiind, m-am ridicat să îmi aranjez fusta înapoi în dulap. Dar Kiti, nu și nu, și-a arătat ciuda pe fusta mea din nou. Oare o enervează apariția bruscă a fustei în dulap, o vede ca pe un intrus, ca pe o nepotrivire cu așteptările ei vizuale sau o supără faptul că a probat-o de mai multe ori pe tot parcursul facerii ei, pentru că de fapt ei i-a fost destinată inițial, ca în final fusta să devină a mea? Eu cred mai degrabă în prima variantă, dar nu știu, deoarece Kiti nu îmi spune lucrurile astea foarte clar.

În schimb de dimineață a spus ceva pe limba ei dulce kiticească ( "limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc") ce ne-a făcut pe toți să tresărim, Horica, cel mai de departe, a întrebat ce a spus, iar Felix și cu mine am răspuns deodată:, eu, 'oye como va', Felix, 'nu vreau să mănânc nucile'. Hmmm, ca să vezi cum sunt simțurile influențate de minte.

'Horica, cel mai de departe' îmi amintește de prima noastră bonă, o fată drăguță, cuminte, care a venit să stea cu noi încă de la șase luni ale lui Horica, pe când eu aveam de învățat pentru rezidențiat, și care, la exclamația-clișeu, 'e de departe cel mai frumos', strigată de nu mai știu cine, referindu-se la bebele nostru Horica, s-a îmbufnat și și-a manifestat imbufnarea ripostând: 'nu este doar de departe frumos, este frumos și de aproape!'. Dar bonele vin și pleacă, ceea ce frumusețea autentică nu face, așa că să ne descoperim ochii ce văd frumosul peste tot, ei există și nu au nevoie de ochelari niciodată, poate doar de  niște lecții despre estetică. Părerea mea, că doar nu-i a ta din moment ce eu o arunc aici, pe hârtia asta punctată.

Văd două grade Celsius pe ecranul digital al bordului mașinii mele, dar mie mi-e cald, mi-e tare cald, deschid larg geamul, soarele îmi pătrunde în mașină împreună cu o bucată de zăpadă, zăpadă ce tot alunecă de pe acoperișul mașinii, îmi dă un sentiment plăcut soarele ăsta promițător, știu că se impune repejor tot mai tare, dorul de căldură este mai puternic decât sensibilitatea termică a pielii, altfel nu îmi explic de ce mi-e cald, pentru că trupul mi-e sănătos. De fapt căldură putem simți oricând, mai ales când recuperăm somnul pierdut ieri noapte. Am zis, să vină primăvara, adică SĂ VINĂ PRIMĂVARA!