Cum ajunge ploaia în cer, a vrut copilul să afle, iar când i s-a răspuns că ploaia e a Pământului, e apa noastră, suntem noi, a simțit că are tot dreptul să înghită ploaia și să facă cu ea ce vrea, așa că i-au strălucit ochii de bucurie prin transluciditatea unui strop de ploaie

Astăzi nu plouă trist, dimpotrivă, văd în ploaia de astăzi, în picurii ei grași, limpezi, un optimism neașteptat. E cu atât mai neașteptat cu cât n-am prea dormit azi-noapte, dar oare doarme cineva nopțile, în afara copiilor și pruncilor, mă întreb, dar nu aștept neapărat un răspuns, fiindcă îl știu pe-al meu, pe-al nostru, iar noi suntem reprezentativi pentru noi înșine, adică nu umblăm cu cioara vopsită, nu am umbla nici de n-ar ploua, așadar buna noastră dispoziție nu trebuie să se sinchisească de câte ore dormite înregistrăm, iar ploaia asta curată ce mă înveselește este dovada mea. Poate în stropii rotunzi de ploaie văd o promisiune de salubritate, poate energiile secate în iarnă se percep mărindu-se din ploaie, poate genele copilașilor noștri din miezul ploii, unite în grupulețe mici de câte o sferă incoloră le fac ochii chiar mai strălucitori și asta îmi dă o nespusă bucurie, poate altele, tainice, inexplicabile, dar cine să le mai caute când efectul lor cumulat e starea simplă, ușoară de bine. Suntem mulți cei care așteptăm alt anotimp (când e iarnă pe sfârșite, orice alt anotimp se așteaptă cu nerăbdare, ce trist și nedrept pentru iarnă), eu aș vrea ca așteptarea mea să nu fie prea nesăbuită, prea înfocată, pentru că așteptările nesăbuite, înfocate sunt epuizante, pot deveni halucinante, iar eu abia am reușit să prind un bob de putere primăvăratică din ploaia asta, un bob de dor cuminte de soare.