Farsa minții

L-am lăsat singur acasă cu o duzină de exerciții de algebră, intervale, module și alte noțiuni algebrice de rezolvat, ceva istorie și fizică de citit, eu am plecat către școli să-mi aduc ceilalți copii acasă, am deschis portiera mașinii, i-am lăsat interiorului ei prilej scurt de reîmprospătare, apoi, tacticos, am întors mașina cu 180 de grade, când l-am văzut în geam urmărindu-mă cu privire ușor tristă, un pic pentru singurătatea ce îl aștepta pentru 2-3 ore, un pic pentru perspectiva necruțătoare a timpului de lucru ce nici bine nu începuse, un pic poate pentru greutatea de a respira uneori aer adolescentin. Mi-a făcut cu mâna de după perdeaua ușor trasă într-o parte, i-am zâmbit și am coborât dealul din față casei.

Nici un kilometru nu am parcurs cu mașina și mi-am dorit deodată să îi aud vocea prin telefon, așa că l-am apelat mai întâi pe telefonul său mobil, care, din păcate, era descărcat, apoi pe telefonul fix, care și-a sunat porția de sunat până când n-a mai putut și m-a anunțat că apelatul nu răspunde. Mi-am imaginat atunci că Horica s-a oprit câteva minute înainte de teme să mângâie chitara, așa că am renunțat la a-l mai suna pentru câteva minute. Dar am revenit destul de rapid la intenția de a-l auzi, de aceea am mai încercat o dată. Nimic. Apoi încă o dată și încă o dată. Nimic în continuare.

Mă apropiam deja de București, dar ceva mai puternic decât rațiunea începea să își facă loc în mintea mea emoțională, întrebarea, tot mai insistentă, de ce nu îmi răspunde. Telefonul meu îl apela în continuu pe Horica, aflat, cum am putut?, singur acasă. Mi-am numărat nebunia in apeluri telefonice, ajunsesem mai departe de douazecisicinci, si am izbucnit in plans catre tati lui Horica, ce si-a lasat treaba neincheiata si a pornit spre casa.

Acasa, baiatul cuminte isi vedea constiincios de lectii, cand deodata a tresarit, speriat de bubuitura din usa, la care un domn de la o firma de securitate, care mi-a perceput disperarea din glasul cu care , mi-a venit ideea, l-am rugat sa fuga degraba acasa sa-mi salveze baiatul din ghearele necunoscutului, astepta un semn din interior. Horica, precaut si responsabil, fugise la etajul casei, intrebandu-se cine si de ce escaladeaza gardul curtii, apoi, vazand din departare masina firmei de securitate, a coborat la usa din spate, usa de sticla in fata careia se afla acum acel domn. Deschide, ca te cauta mama, i-a strigat prin geam, nu va deschid ca nu e sanatos, i-a raspuns Horica, te rog, esti cautat de parinti, a insistat domnul, bine, dar nu imi faceti nimic, l-a intrebat din nou Horica.

Nu stiu cum am ajuns atat de departe cu gandul parsiv de grozavie, gasisem doar recul solid in gandul rational ca nimic rau nu s-a putut intampla, dar, totusi, realizez ca nici cea mai pura logica a mintii nu poate acoperi ingrijorarea mamei pentru copilul ei.