Un mulțumesc alintat

Când mama m-a adus pe lume, îmi amintesc, eram o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și un cârlionț în frunte, care zâmbea (fără dinți). Tata și mama (în ordinea asta) m-au văzut așa de drăgălașă, m-au ridicat în brațele lor și m-au dezmierdat vrăjiți de zâmbetul meu mititel toată ziulica, atât cât a mai rămas din ea (că venea seara imediat). Și-au notat într-un caiețel data de atunci, 8 septembrie, ca să nu o uite, deși e destul de greu să uiți o astfel de zi. Apoi, în fiecare an care a urmat, și-au făcut un obicei frumos din a mă răsfăța iar și iar de 8 septembrie. De bucurie, am rămas o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și mai mulți cârlionți pe frunte și ceafă, care zâmbea cu din ce în ce mai mulți dinți. Mi-au zis că ziua de 8 septembrie este o zi frumoasă de sărbătoare și că este ziua mea. Eu i-am crezut, doar sunt părinții mei, așa că m-am obișnuit să mă alint de fiecare septembrie, opt. Ăsta este motivul pentru care și astăzi am fost o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi, care a zâmbit si s-a alintat. Nu vă faceți griji pentru cârlionții din frunte, sunt tot acolo, undeva, dar sunt mascați de bretonul meu franțuzesc.
 
Vă mulțumesc mult, mult, mult pentru zecile de urări frumoase trimise! Le-am primit cu un drag cel puțin la fel de mare precum dragul pentru doi căței nou-născuți cu care ne-am trezit ieri în curte.