O singură săptămână de vacanță pentru Kiti și Felix, două, pentru Horica, cârlionții ce cad ca arcurile deasupra urechilor fetiței ne liniștesc, e încă vară, picioarele goale ce caută înfierbântate bucăți de umbră există și ele pentru a ne alunga îndoielile, nesiguranța în care ne scăldăm uneori vine ca să ne reamintim de încredere, încrederea că zilele pot fi frumoase în orice anotimp. Nu-i toamnă încă, chiar dacă îi simt iminența, în câte o boare dulce de strugure copt, în tremurul surprinzător din noapte, în lecția de teorie literară predată băiatului neîmpăcat cu atâția 'trebuie', în mailul ce mă invită la tragerea la sorți a învățătoarei copilului din grădiniță.
Plimbarea e lungă, atât de lungă cât Horica aleargă pe terenul de tenis după mingi, el prinde mingea, șoricelul de pe margine nu prinde șopârla, deși pare determinat s-o facă, plimbarea e lungă, atât de lungă cât Kiti să nu se plictisească cercetând cu picioarele și mâinile, uneori și cu gurița zona și atât de lungă cât Felix să poată să îi povestească bunicului aventură după aventură a prietenului său imaginar, Spotu-dinozaurul, ba chiar mai lungă devine, căci copilașul își întreabă bunicul dacă știe ce-a mai zis SD atuncea, iar pentru că bunicul habar nu are ce ar mai fi fost de spus de către SD, Felix îl lămurește: a zis un caca-maca și gata! Vezi așadar că până și pălăvrăgeala lui Felix are o limită, așadar plimbările lungi o poate determina.
Și înainte de toamnă, cu struguri copți pe masă, în casa în care și eu învățam odata definiții din teoria literară, la aceeași masă din bucătărie, tot ca Horica, strânsă între pufoșii mei cei mici, număr și împart săptămânile rămase din vacanță: una, pentru Kiti și Felix și două, pentru Horica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu