Stăruință

Kiti se lasă împinsă de la spate către țărmul mării. Acesta este un semn promițător. Kiti icneste scurt la contactul brutal al apei sărate cu pielea picioarelor, apoi cu cea a trunchiului. Kiti nu plânge, nici măcar nu se supără. Doar își ține respirația pentru o clipă și se tocmește greu la zâmbete. Băieții îmi neagă memoria experiențelor de copil cu scufundatul în mare. Aceasta este fermă: în mare se pătrunde în timp, cu respect și umilință și încă un strop de zbârlire a părului de frig. Horica și Felix nu cunosc opreliști când se apropie de țărm. Pentru ei, bucuria aruncatului în mare întrece orice altă percepție senzorială. Aici nu e vorba despre masculinitate. După ce icneste și revine în ritmul respirator sănătos, Kiti e deja imersată în mare până la gât, ce se face acum? Se menține mimica exagerat de serioasă și se adaugă o încruntare discretă pe frunte. Se lasă parțial în voia mamei și a principiului lui Arhimede și se găsește deodată plutind pe spate. Nesiguranța este mare, deși încredere există, de aceea revine cu picioarele pe pământul înecat de ape printr-o rasucire ușoară a trunchiului. Mama și tata încearcă să o salte cu burta pe pluta gonflabilă, ei speră să o cucerească pe fată, cu senzația de alunecare pe suprafața mării. Kiti se împotrivește printr-o încăpățânată agățare cu ghearele de marginile plutei și o încovoiere a trupului deasupra plutei, ambele mișcări agile de pisică din desene animate. Mă retrag după două încercări, Kiti e scufundată până la umeri în apă, e ca și cum ar fi trecut printre ultimii, dar ar fi trecut, linia de sosire a maratonului de la olimpiadă, ce-mi trebuie mai mult? În plus, când ieșim împreună din mare, ingenunchiem, apoi ne prăbușim cu totul la poarta mării, ca să ne primim darul pentru încredere, un masaj perfect al valurilor.