De departe cel mai pupat!

Oficial sunt mamă de teenager! Aflu acest lucru imediat după ce m-am mângâiat și bucurat de faptul că sunt (încă) și mamă de preșcolar. Nu că a fi mamă de adolescent ar fi mai puțin mângâietor sau înveselitor, dar, trebuie să recunosc că, a fi mamă de copil de treisprezece ani, îți dă ceva mai multă bătaie de cap și te încarcă cu mai multe și mai apăsătoare griji, dar, totodată, te apropie la un alt nivel de copilul tău. La treisprezece ani, copilul-băiat te găsește pe tine, mama lui de atâta vreme (treisprezece ani!!!), cea mai de încredere confidentă, ceea ce ție îți dă o dublă satisfacție, prima, aceea că strădaniile tale de a fi o mamă bună de-a lungul timpului și-au meritat fiecare zvâcnire de inimioară, iar cea de-a doua, compliment autentic și recunoaștere sublimă, prietenia lui.

Sunt astăzi, la treisprezece ani gata de a fi împliniți de catre el, prietena lui Horica, ceea ce mă rotunjește, căci nu cunosc semnificație mai pregnantă a prieteniei copilului meu, decât întregirea, îmblânzirea. Să ajungi să-ți domolești tumultul stărilor de părinte, ca să devii prieten mai degrabă decât părinte, iată către ce limită pornim să tindem în drumul sinuos al adolescenței copilului nostru.

Horica numără treisprezece primăveri și, desigur, treisprezece veri întregi, dar cine ține cont de numărătoarea pe care noi, oamenii, suntem mereu gata să o pornim? În mod sigur mie, astăzi, nu-mi folosește decât ca să mă fac înțeleasă, în rest, sunt gata să afirm cu aroganță certitudinea mea: măsura creșterii copiilor noștri nu ne-o dau anii, ci învălmășeala de emoții trăite în timp ce copilul nostru se transformă. Așadar astăzi, când convențiile sociale mă obligă la introspecție, spun: am sufletul atât de plin de gălăgie, cât pentru toți cei treisprezece ani pe care Horica îi împlinește la șapte seara.

La mulți ani, băiatul nostru cel mai pupat (doar ai un avans considerabil, ești primul născut)!