O dimineață

Dimineață. Ora 6:15. Deschid ochii cu grijă, să nu intre lumina brusc în ei, nu pare să fie nici un risc însă, draperiile groase închid sfidătoare calea luminii crepusculare. Sunt coborâtă neașteptat din vis, la fel cum neașteptat mă simt aruncată într-o dimensiune stranie a visului chiar în clipa trezirii, dimensiune semionirica sau semiautentica,oare care mă definește mai bine?, așadar sunt eu, în clipa imediat următoare trezirii, în carne și oase, în patul larg, cu ochii pe umbra ce se apropie și cu urechile ciulite la pașii apăsați ce răsună mai aproape de mine, tot mai aproape. Deja clipele scurse sunt suficient de multe încât să știu, fără îndoială, că Kiti se mișcă către mine, foarte bine, înseamnă că e vremea să îi încropesc și ei locșor de alintare matinală. Dau din obișnuință către stânga mea intregu-mi corp, dar instinctul, ce mă face să simt trupușorul cald, pufăitor către care mă îndrept, oprește dezastrul sau, fără să dramatizez, incidentul de a sălta peste Felix, așadar fac dreapta împrejur cu măiestrie, este un exercițiu vechi acesta, și strâng instantaneu din dinți, căci Kiti nu se sinchisește de durerea ce o provoacă aruncându-se pe mine, toți i-am simțit măcar o dată greutatea, accentuată brutal de accelerația cu care m-a țintuit în pat. Simt că trebuie să îi ironizez mucalit plonjonul, de aceea îi mulțumesc pentru masajul aplicat. Kiti râde candid, acum știu că ironia e autoironie. Știu că e dis de dimineață, astăzi trezirile noastre au voie să se facă natural, cu toate astea cedez nevoii imperioase de certitudine și mă ridic cu totul din pat ca să aflu de pe ecranul telefonului, urcat cu grijă aseară pe cel mai înalt raft al dulapului meu de haine, ora exactă a momentului. Da, e 6 și 15 minute.

Ora 6:40. Mă trezesc din nou, de data asta nu cobor din nici un vis, ce sărăcie de vis s-ar întrupa într-o fâșie deșirată de somn, ca cea pe care tocmai o desfășor din jurul meu, un somn iepuresc, cu teamă și atenție la cea mai mică mișcare din jur? Kiti doarme lipită de mine, Felix nu e lângă mine. Felix râde și râsul lui vine dinspre camera lui Horica. Trag cu urechea, sunt încă leneșă ca să merg până la ei. Felix pare cucerit de fratele mai mare, după ce cuvinte disting, deduc că Horica e maestrul magician pentru care s-a pregătit aseară de pe internet în fața lui Felix. Uit de lene, dorința de a asista la magiile lui Horica este prea mare, așadar ajung imediat la reprezentație. Felix mă zărește și, cu admirație eternă pentru fratele lui, ce iese din privirile lui expresive, leagă cu repeziciune cuvintele între ele, cuvinte ce descriu naiv, hilar captivantele magii ale lui Horica. Cer și eu dreptul la un bis, mi se acordă acest drept, de aceea sunt îndreptățită să conchid, da, acesta este un număr cu care cred că vei avea succes chiar și la copii mai mari.

Ora 7:20. Cu cercurile acoperitoare de masă, colorate specific pentru fiecare copil, în față, aceștia stau liniștiți, așteptându-și micul dejun, câte un ou fiert, roșii, brânză, meniul nostru de dimineață tihnită. Îl primesc în ordinea care-mi vine la mână și care depinde de modelul farfuriei apucate, copiii încep să mănânce cu poftă. Eu sunt chelnerul lor privat, sunt gata să le sar în întâmpinarea dorințelor, unul cere zadarnic mai mult piper pe ou, așadar nu sunt chiar chelnerul ideal din punctul lor de vedere, altul vrea un șervețel și niște feliuțe de roșie în plus, iar altul pare brusc enervat de iritantele aterizări pe mână ale unei muște rătăcite. Micul dejun continuă să se desfășoare, dar Kiti nu mai pare dispusă să-l lase în liniște, așadar izbucnește aspru, aparent nemotivat în plâns. Caut rapid un vinovat și, negasindu-l, mă pierd în văicareli injurioase aruncate printre dinți. Horica și Felix, atinși de grozăvia erupției, caută și ei cu mine un vinovat, până la urmă hotărăsc, musca e de vină. Caut cu mintea plesnitoarea din Grecia (Grecia a fost locul în care plesnitoarea din plastic mi-a apărut ca necesară atunci când am văzut-o în magazin), nu o găsesc, dar răsucesc rapid, cu ură un ziar și pândesc musca haină, musca insensibilă și netrebnică. O văd aterizând cu aceeași dezinvoltură, fatală de data asta, pe masa de bucătărie și, pătimașă, de parcă o lume întreagă suferă din cauza ei, tiranică, de parcă un gest insecticid aduce împăcare, și cu elan de lovitură de golf, o strivesc de masa de bucătărie, apoi răsuflu ușurată. Băieții pornesc în râs, nu contest că patima mea a arătat destul de comic, pentru Kiti răzbunarea nu are sens, de aceea ea plânge încă tot mai stins, ce-i drept.

Ora 8:30. În mașină toți patru. Băieții pleacă la joacă, Kiti pleacă la școală. Și eu, eu ce fac? Cum ce fac? Îmi continui misiunea, ignorând neajunsurile imediate ale îndeletnicirii mele. Cu bucurie.