Alb

 Alb. A venit vremea pentru alb. Nu e încă vacanţa de la mare, dar este atâta lumină şi căldură încât hainele noastre albe nu ne (mai) fac prezenţele stridente. În alb suntem potriviţi cu anotimpul, suntem luminoşi şi senini ca soarele şi cerul de vară. Doar îngheţata de ciocolată cade anapoda pe strălucitorul şi imaculatul alb de vară. Dar petele colorate de pe hainele noastre neatinse nici măcar de culoare se iartă, se subînţeleg şi, mai ales, se spală, de aceea ele nu ne dau bătăi de cap. Ceva bătăi în cap, din exuberantu-i caracter, i-au marcat apăsat însă lui Felix fruntea median, dar precum produsele veritabile primesc câte-un însemn de autenticitate, la fel şi experimentele excesive de cunoaştere şi testare ale copilăriei trebuie să se evidenţieze prin câte o julitură epidermică unicat şi trecătoare. Trecătoare, ca durerea fizica sau ca mâhnirea, deseori acestea trec şi lasă în loc doar o bucurie recunoascatoare pentru binele pe care îl resimţi iarăşi, dar cât durerea stă în noi ne chinuie şi ne amărăşte, ne îndoaie şi ne stoarce de energie vitală. Durerea e rea şi ea devine şi mai rea când chinuie un copil. Durerea este neîngăduit de perfidă când supără copilul care nu ştie s-o spună. Dar durerea trece şi când râde, copilul a şi uitat despre durere. În plus, albul nu doare, albul e uşor, cel mult gâdilă sau mângâie. Şi astăzi e soare, e vară şi noi zâmbim îmbrăcaţi în haine imaculate. Când totul străluceşte, micile pete de îngheţată nici nu se mai văd.