Uraganul şepcilor colorate

 O privesc cât de tenace refuză căciuli, şepci, pălării pe cap, asociez observaţia asta cu faptul că e la fel de încăpăţânată şi cu ideea de a purta mănuşi sau chiar încălţăminte şi încerc să înţeleg cât de puternic trăieşte Kiti într-o lume a senzaţiilor şi cât de frustrante sunt toate acţiunile ei raţionale ce nu se armonizează cu simţurile. De exemplu, purtarea unei căciuli pe cap, iarna. Este o adevărată provocare întrucât exacerbez mental senzaţia, neplăcută şi chiar chinuitoare uneori, de mâncărime şi limitare pe care ţi-o poate da o căciulă de lână trasă adânc pe frunte şi urechi, iar această trăire apăsătoare anulează sau cel puţin diminuează simţitor alte senzaţii, ca cea de frig şi rece. Este ştiut faptul că durerile noastre se pot estompa prin învăţarea tehnicilor de autocontrol, din păcate aceste tipuri de lecţii sunt neutilizabile în cazul fetiţei noastre.
 
 Dar, să ne ţinem de căciulă, şapcă, pălărie şi să trecem la alt tip de comportament cu origine poate ceva mai puţin senzorială decât cel de mai sus. Ca atare, cu mâinile strâns legate de şepcile aflate în poziţie funcţională, adică pe capetele celor doi băieţi, Felix şi Horica, enumeraţi în ordine inversă faţă de apropierea de Kiti, se întreabă râzând şi tremurând de frica atacului ce va să vină în orice moment, dar care o fi acela, eu sau tu? Suntem în maşina care ne duce la şcoli şi grădiniţă, da, ne duce, maşina mea merge pe pilot automat sau poate trăieşte în mine un tip cu meseria de pilot automat, nu ştiu, copiii stau ca întotdeauna pe locurile lor din spate. Kiti, care în acest moment priveşte peisajul schimbător prin geamul lateral, ne transmite prin mimica ei o mulţumire arogantă şi oarecum sadică caracteristică prădătorului aflat cu prada în gheară, eu nu pot să nu mă amuz, îşi joacă atât de bine rolul, iar băieţii râd, dar nu e râsul lor cel mai liber, doar se recunosc lesne ca viitori prădaţi de şepci. Căci asta urmăreşte Kiti de vreo câteva minute, să le smulgă şepcile de pe cap şi să le arunce cât mai departe. Horica e foarte drăguţ să creadă că intenţia surorii sale este bună, în definitiv ea însăşi refuză şapca pe cap, şi nu are nicidecum a face cu vreun gând de răzbunare pentru încercările noastre eşuate de a-i lega casca de biciclist pe cap lui Kiti de aseară. Părerea mea e diferită, cred că Kiti reia întreaga succesiune de paşi, mimarea indiferenţei, atacul şepcuţei portocalii, atacul şepcii roşii şi hohotele de râs, numai pentru a simţi bucuria jocului cu fraţii ei. Cert e că e distractiv, mai ales pentru că asaltul asupra lui Horica este însoţit de replicile neputincioase şi întotdeauna inutile ale fratelui mai mare. Asta îmi aminteşte de "luptele" mele cu fraţii de pe vremea când eram copii şi îmi întăreşte convingerea că abilitatea de compasiune scade în rândul fraţilor de la mare la mic.