marți, 17 februarie 2009

Daca voi nu ma vreti, eu va vreau

Vin de la o conferinta pe tema integrarii copiilor cu dizabilitati in scolile de masa prezentata de profesorul Nicola Cuomo de la universitatea din Bologna de la care am plecat mai repede din pacate astfel ca am ratat grupurile mici de discutii. Oricum s-a vorbit despre posibilitatea reala de integrare in clase "normale" a copiilor cu handicap si de beneficiile bilaterale ce ar surveni ca urmare a acestui fapt. Concluziile s-au tras dupa o experienta de peste 30 de ani de admitere in scolile obisnuite a copiilor cu probleme, deci se poate deja vorbi despre o sustinere teoretica destul de consistenta a zecilor de ani de practica in acest fel.

Inteleg reticenta ce vine din partea autoritatilor, profesorilor, parintilor aflati in "tabara" cealalta, adica a celor pentru care copiii cu dizabilitati exista doar in statistici si inteleg ca nu putem cere ca acestia sa accepte pur si simplu sa interactioneze cu "ceilalti". Insa nu pot si nu vreau sa inteleg sa ne resemnam, noi, ca parinti de copii cu nevoi speciale, si sa acceptam sa asteptam linistiti venirea la un moment dat a unui plan strategic de sus pentru includere. Ca exemplu personal, noi am inscris-o pe Kiti intr-o gradinita publica cu legea antidiscriminare in mana si cred ca bine am facut. Acum, dupa mai mult de un an de interactiune constanta a educatorilor de acolo cu Kiti si cu problema ei, nadajduiesc (de fapt cred cu convingere) ca acestia (educatorii) au invatat niste aspecte pretioase de pedagogie si au invatat ca se poate trai si lucra alaturi de copii ca Kiti. Se poate inca mult mai mult de atat iar procesul de invatare este necesar sa se produca si la nivel practic. Deaceea cred ca nu trebuie sa asteptam planurile institutiilor decidente ci sa le dam o mana de ajutor prin punerea lor, a profesorilor, fata in fata cu realitatea.

Concluzia mea (mereu sunt in criza de timp) este ca asa cum nu cred in beneficiul rezultat in urma infiintarii claselor (cel putin la nivel de scoala generala) speciale de copii supradotati, la fel nu cred ca scolile speciale (pt cei cu dizabilitati) constituie o solutie (ci sunt maximum un fel de serviciu de babysitting). Si din acest motiv va invit si va rog sa raspundeti unui mic sondaj.

Copilul meu are nevoie acum de o scoala in care sa invete lucruri. Poate cineva sa ma sfatuiasca sa fiu rabdatoare si sa astept ca statul sau cine stie ce alta autoritate sa creeze un plan strategic de incluziune?

9 comentarii:

Marius Filip spunea...

Problema cu integrarea într-o şcoală normală este că la ora actuală nu avem personal instruit să fie capabil să facă faţă şi copiilor cu nevoi speciale. Cei care primesc asemenea instruire devin profesori la ... şcolile speciale.

Din câte cunosc, în Statele Unite, deşi dreptul la educaţie este garantat, nu este garantat dreptul la educaţie uniformă.

Mi se pare că ei au prevăzut în legea federală ca acestor copii trebuie să li se facă un Individualized Educational Plan şi acel IEP trebuie implementat pentru fiecare copil în parte.

Cum anume se întocmeşte acel IEP şi ce facilităţi se oferă pentru ca el să fie implementat diferă enorm de la district la district, districtele şcolae din zonele bogate având, de bună seamă, cele mai bune programe.

La noi nu există acel IEP, şi nici măcar învăţământul special nu este adecvat. Poate se va ajunge la un IEP, însă nu cred că se va ajunge vreodată la integrare completă în şcolile normale.

Şi are foarte mult sens, din punctul meu de vedere.

Şcoala este fundamental diferită de grădiniţă. Dacă la grădiniţă e mai mult socializare iar cunoştinţele sunt subţirele, la şcoală se pune accent pe acumulare iar încărcarea cu materii creşte de la an la an.

Integrarea e nu numai foarte dificilă, dar eu consider că nu poţi supune un copil cu dificultăţi la lucrări de control, la teze şi la examene.

Eu aş lupta mai degrabă pentru îmbunătăţirea învăţământuilui special - am văzut pe YouTube nişte filmuţele faine cu şcoli americani pentru copii cu Asperger şi alte forme de autism mai uşor.

Erau puţini în clasă, materiile şi modul de predare erau ajustate pentru ei, profesorii erau foarte prietenoşi, etc.

Mai e cale lungă până acolo la noi, desigur.

MihaelaMaria spunea...

Intr-adevar, pare imposibila rezolvarea acestei probleme acum sau chiar pe termen mai lung, aici.
Totusi, uitandu-ma pe rezultatele obtinute la olimpiada de matematica, clasa a patra, de copiii din scoala unde invata Horia (o scoala centrala dealtfel, care nu este si o garantie a calitatii) eu inca nu imi dau seama cum de s-au obtinut punctaje de 11, 12, 13 puncte din 100 de catre copii fara dizabilitati de orice natura, atata timp cat 10 puncte erau date din oficiu. Crede-ma, nu trebuie sa fii profesor de matematica, nu, nici pe departe, pentru a fi in stare sa obtii macar 20 de puncte. Din acest punct de vedere, ce relevanta mai are faptul ca s-ar fi prezentat Kiti la olimpiada sau copilul "normal" care a scos 11 puncte?

Din perspectiva mea se vad multi educatori neinstruiti adecvat sa faca fata chiar unor copii fara probleme, iar despre cei din scoli speciale nu am decat doua experiente personale, una cu o persoana deosebita si o pregatire excelenta, alta cu una complet nepotrivita.
Eu cred ca e mult mai stresant sa lucrezi cu 5 copii cu handicap fata de a lucra doar cu unul aflat printre alti 4 fara handicap. Iar stresul acesta trebuie dus in permanenta de educatorii din scolile speciale. Apoi lipsesc stimulii "normali" pe care iar da copiii fara deficiente celor cu probleme in clasele din scolile speciale.

Este o discutie lunga pe tema asta si este greu de gasit solutia cea mai buna. Insa tot ramane intrebarea presanta9a mea si a celorlalti ca mine): eu ce fac cu Kiti de la anu'?

nicoleta spunea...

Stiu ca sunt copii cu tulburare de spectru autist care sunt integrati in scolile de cartier; cred totusi ca e vorba mai mult de copii cu tulburare Asperger, iar numarul lor este mic.
Este adevarat ca nu e o parctica comuna integrarea copiilor cu autism in scolile normale, dar de undeva trebuie sa se porneasca.
Iti sugerez, Mihaela, sa gasesti o invatatoare dispusa sa o accepte pe Kiti in clasa ei, in aceleasi conditii in care a fost la gradinita si sa vezi ce sa intampla.
Din pacate nici invatamantul special nu este adaptat copiilor cu autism.

MihaelaMaria spunea...

multumesc , Nicoleta, pentru interes. cred ca este o idee foarte buna si voi face probabil aceasta incercare.

Marius Filip spunea...

MihaelaMaria, nu vreau să par descurajant, dar gândeşte-te că la clasa întâi, după ce fac liniuţe şi bastonaşe, trec la scris după dictare.

Depinde de ce anume poate Kiti. Dar informaţia în sistemul normal de învăţământ este transmisă mai mult verbal şi este ştiut că autiştii au probleme cu procesarea informaţiei verbale.

Înţeleg că Kiti este la grupa mare pregătitoare. La acea grupă se face artimetică elementară (ştiu pt. că Emil al meu va merge la toamnă de la şcoală). Se descurcă Kiti la aritmetică?

Lui Emil i se cere să facă desene şi să însăileze o povestire cu ele. El a făcut nişte planşe cu dinozaurii pe care i-a văzut la documentarul vizionat de curând.

Dacă i se cere lui Kiti să povestească sau să înlănţuie nişte idei, verbal sau prin imagini, o poate face?

Eu cred că poţi găsi răspunsul la întrebarea ta făcând nişte teste. Fă rost de programa de clasa I şi supune-o pe Kiti la nişte verificări extrase din programă.

Noi aşa intenţionăm să facem cu Eusebiu. Chiar dacă va ajunge să vorbească fluent anul acesta, nu ne iluzionăm că va fi capabil prea curând să priceapă complexitatea limbajului şi a ideilor la nivelul unui copil de vârsta sa.

De aceea ne gândim serios să facem rost de programa şcolară pentru fiecare an şi să i-o predăm intensiv înainte ca el să înceapă şcoala.

Poţi încerca şi tu la fel. Oricât de binevoitor ar fi învăţătorul, el trebuie să se ţină de o programă, cu toţi copiii din clasă.

PS: mi-a spus soţia chiar acum că programa se găseşte pe websaitul Ministerului, pentru toţi anii, inclusiv cei de grădiniţă.

MihaelaMaria spunea...

Ooo, nu, Kiti (inca)nu poate face fata unei astfel de programe. Dar exista si clase step by step in sistemul public de invatamant care ar fi mai aproape de realitatea noastra. Insa nu chiar acum. Noi de fapt intentionam sa o mai tinem un an la gradinita daca se poate.Intrebarea mea "ce fac de la anul?" se refera in general la noi, parintii cu astfel de challengeuri.

Marius Filip spunea...

MihaelaMaria, nu ştiam despre clasele step-by-step. De fapt auzisem, dar credeam că sunt nişte experimente cu totul marginale. Dacă ai mai multe informaţii, poate faci un post cu ele.

Dar acele clase step-by-step nu sunt tot pentru copii cu dizabilităţi? Nu cred că se mixează neurotipicii şi copiii cu autism pe undeva, exceptându-i pe cei cu forme foarte uşoare.

Ce avem noi de gând să facem, am scris. Dacă se întâmplă că nu vom reuşi să-l aducem pe Eusebiu la nivel de şcoală normală (cât de cât) vom opta pentru o şcoală specială cât mai bună.

Scopul fiind ca, urmând terapia şi instruirea în continuare acasă, să încercăm să-l integrăm în învăţământul normal mai târziu, când s-o putea (eu am avut 2 colegi de clasă în atare situaţie).

Precondiţia pentru o asemenea integrare fiind ca el să poată realmente să facă faţă programei, fără efort special din partea invăţătorului (dar cu efort suplimentar din partea noastră şi a lui).

Sincer, nu credem că se va putea face mai mult în viitorul previzibil, ţinând cont de situaţia concretă din România.

MihaelaMaria spunea...

cand am revenit in tara am crezut ca o vom face pt scurt timp si am vizitat o scoala publica cu clase obisnuite dar si cu clase (sau clasa) step by step pt Horia. era pe undeva pe langa calea mosilor si era cu siguranta din sistemul de stat. n am optat pt ea pana la urma insa stiu ca existau astfel de clase in fiecare sector. Copiii neurotipici erau colegi de clasa cu copii cu usoare probleme de invatare acolo.

O sa caut mai multe pe internet, daca gasiti si voi dati de stire!

Marius Filip spunea...

Mulţumesc pt. info, mă voi interesa şi eu.