Copiii trebuie să știe

A plecat babuinul principal, zice Felix când ne aude bucurându-ne de demisia babuinului principal; ce fotografie tare, îi mai place imaginea încântătorului furnicar pe care îl formează mulțimea din stradă; eu nu știu cum este la un protest, dar știu că e greu să stai mult în picioare; pe Kiti trebuie s-o trimitem acolo, dacă ea nu știe să protesteze, cine știe?; apoi, mami, eu nu înțeleg de ce le spune domnu X și domnu Y, n-ar trebui să le spună hoții?

sursa foto Digi24, Fotograf Octav Dragan

O apă și un pământ

Generația fără menton

Vineri dimineață dorm mai mult, fiindcă dorm cât dorm, apoi, când mă trezesc, mai dorm un pic, însă, cu toate că, vezi, dorm mai mult, mă trezesc tot cu impresia că nu prea am dormit. Abia când impresia trece, mă trezesc de fapt. Imi fac o cafea arabică crescută în Etiopia, care-mi împlinește cel mai grozav setea cu care ador această licoare și privesc în juru-mi protejat de o aură energetică tot crescândă, semăn oarecum cu femeia biionica (recunosc că mă ajută și suturile trebuincioase ale gâtului, care mă armonizează întâmplător cu helouinul). Este vremea pentru acțiune, îmi zic în timp ce stropii aromați ai cafelei arabice se scurg regulamentar în ceașca mea rotofeie, îmi zic și încalec mopul rătăcit al timpurilor uitate. Imi păstrez cumpătul și nu exagerez exact în clipa în care este gata cafeaua. Citesc despre un subiect controversat de pedagogie matematică (nu de la noi, după manuale, noi nu părem să avem controverse, ci numai certitudini), apoi dau de un titlu de articol, generația fără menton, mă incită, dar nu-l citesc, fiindcă sunt dezamăgită de confuzia pe care mintea mea o face când îmi citește menton în loc de mentori. îmi amintesc de orele de antropologie din facultate, care mie mi-au părut neobișnuit de atractive, îmi amintesc despre, iată, controversele din lumea științifică privind evoluția mentonului (sau bărbie pentru cunoscători, glumesc), oricum o caracteristică facială proprie omului adult. Vezi așadar (poate) de ce un titlu ca 'generația fără menton' mi-a stârnit curiozitatea și, totodată, mă face să regret că nu am scris vreodată un articol cu acest titlu. Pentru consolare, deși nu scriu un articol pe tema generației fără menton, îl voi numi pe acesta, respectivul, acum înțelegi de ce, generatia fără menton. Fiindcă am dormit un pic mai mult decât de obicei în astă vineri dimineață. De-asta.

Felix și cele 40 de ziduri

Până am ajuns să ne oprim la prietenele noastre, lebedele, Felix mi-a povestit cât valorează Saturn și Jupiter în diamante, diamante care chiar există și sunt protejate de Spotu și de 80 de ziduri, dintre care primele 40 sunt construite pe rând din: titan, metal, stâlpi de beton, faguri plini cu miere și albine, carne de pui și de curcan, mlaștină, lemn de bambus și de tec, crengi uscate cu spini, mere, pere, prune și struguri, aur, cârnați, zăpadă, vânt, gloanțe, aramă, alamă, caca de vacă și nu mai știu ce, apoi restul de 40 sunt constituite din combinații excentrice din materialele de mai sus. Nu a numărat nimeni materialele zidurilor, doar mi-a spus câte sunt și a accentuat că niciunul nu este din diamant. Apoi, fiindcă enumerarea n-a fost ușoară, iar traficul serii târzii lejer totuși, am ajuns la lebede, unde am oprit mașina să coborâm spre una ascunsă într-un stufăriș. Albul penajului strălucea în lumina lunii, așadar am pus ferm ochii pe ea și am observat că pândea un pește năzdrăvan, ce sărea neînfricat deasupra apei lăptoase. In cele din urmă, speriată de prezențele noastre indiscrete, și-a luat zborul, iar noi am realizat că lebăda era de fapt o egretă albă, la fel de frumoasă. Acasă am ajuns imediat, fericiți de drumul nemonoton al serii (încă) blânde de toamnă, și unde restul familiei ne aștepta exact pentru restabilirea monotoniei. Ne-am culcat destul de curând după.

DIY încă de la celula-ou

DIY, această postrevoluționară aplecare către interior și rădăcini ca urmare a nevoii naturale de compensare a vitezei năucitoare de cunoaștere. DIY sau amprenta genetică și genuină a ființării. Cu nerv la DIY îmi zboară mintea în clipele ascuțit dureroase de reconstrucție a țesăturii care mă întregește în fiece moment și din recunoștință refuz orice calmant artificial.

Stiu că știuca mușcă

'Câinele care latră nu mușcă' nu spune mai nimic despre cum arată câinele care mușcă, dar, și dacă ar spune, nu ar fi destul de interesant, întrucât pe Horică nu l-a mușcat un câine, ci l-a mușcat o știucă de două degete. Nefiind ranchiunos, Horică a iertat-o, iar știuca i-a mulțumit și i-a promis să-i îndeplinească trei dorințe. In felul acesta, ambii, știuca și Horică, au rămas împăcați în lumile lor, acvatică și terestră, știuca- trăind senzația nălucitoare de a fi pentru o clipă un peștișor de aur, iar Horică- încrezându-se în promisiunea știucii de a reapuca momeala băiatului odată și-odată. Intre timp, Felix, care dobândește exponențial cunoștințe în domeniul pescuitului de la fratele său cel pasionat, a scos din lac o altă știucă, imediat după încă altă știucă, ceea ce l-a umplut de invidie mândrie pe povățuitorul micului învățăcel. Aici povestitorul (nu povățuitorul) deschide o paranteză [în paranteză fie spus, acestuia îi sunt tot atât de trebuincioase excursurile, cât îi sunt unui programator instrucțiunile condiționale, (dacă înțelegi ce vreau să spun- foarte bine, treci mai departe; dacă nu înțelegi ce vreau să spun- nu-i bai, treci mai departe)], așadar deschide o paranteză în care subliniază condiția contradictorie, natural compatibilă cu fericirea, a educatorului în general, aceea de a oscila între bucuria de a transmite idei și tristețea de a înțelege limitele menirii sale, ca să vezi de ce iubirea pentru elevii săi îi împlinește educatorului viața. Tot răstimp, Kiti și-a îndesat mâinile în buzunarele hainei și nu și-a făcut defel griji pentru câinii, știucile și, în general, animalele care mușcă sau nu, ceea ce, desigur, nu este neapărat întristător, cum nu este nici îmbucurător, întrucât, vezi mai sus, pe Horica tocmai l-a mușcat o știucă de două degete. Dar, cum am spus, fata și-a vârât degetele împreună cu mâinile în buzunare. Fiind una dintre acele zile de toamnă târzie însorite, noi două nu am cules roadele toamnei, ci am cules flori de câmp, cu care ne-am împodobit solar spiritele și viu chipurile, ceea ce am făcut și cu cățelușele noastre dragi (vezi fotografia). Limpeziți de griji și ifose (unora le-au ieșit chiar prin sânge, nu doar respirator, vezi știuca mușcătoare), ne-am sălășuit cuminte între noi, apoi.