Copiii trebuie să știe

A plecat babuinul principal, zice Felix când ne aude bucurându-ne de demisia babuinului principal; ce fotografie tare, îi mai place imaginea încântătorului furnicar pe care îl formează mulțimea din stradă; eu nu știu cum este la un protest, dar știu că e greu să stai mult în picioare; pe Kiti trebuie s-o trimitem acolo, dacă ea nu știe să protesteze, cine știe?; apoi, mami, eu nu înțeleg de ce le spune domnu X și domnu Y, n-ar trebui să le spună hoții?

sursa foto Digi24, Fotograf Octav Dragan

O apă și un pământ

Generația fără menton

Vineri dimineață dorm mai mult, fiindcă dorm cât dorm, apoi, când mă trezesc, mai dorm un pic, însă, cu toate că, vezi, dorm mai mult, mă trezesc tot cu impresia că nu prea am dormit. Abia când impresia trece, mă trezesc de fapt. Imi fac o cafea arabică crescută în Etiopia, care-mi împlinește cel mai grozav setea cu care ador această licoare și privesc în juru-mi protejat de o aură energetică tot crescândă, semăn oarecum cu femeia biionica (recunosc că mă ajută și suturile trebuincioase ale gâtului, care mă armonizează întâmplător cu helouinul). Este vremea pentru acțiune, îmi zic în timp ce stropii aromați ai cafelei arabice se scurg regulamentar în ceașca mea rotofeie, îmi zic și încalec mopul rătăcit al timpurilor uitate. Imi păstrez cumpătul și nu exagerez exact în clipa în care este gata cafeaua. Citesc despre un subiect controversat de pedagogie matematică (nu de la noi, după manuale, noi nu părem să avem controverse, ci numai certitudini), apoi dau de un titlu de articol, generația fără menton, mă incită, dar nu-l citesc, fiindcă sunt dezamăgită de confuzia pe care mintea mea o face când îmi citește menton în loc de mentori. îmi amintesc de orele de antropologie din facultate, care mie mi-au părut neobișnuit de atractive, îmi amintesc despre, iată, controversele din lumea științifică privind evoluția mentonului (sau bărbie pentru cunoscători, glumesc), oricum o caracteristică facială proprie omului adult. Vezi așadar (poate) de ce un titlu ca 'generația fără menton' mi-a stârnit curiozitatea și, totodată, mă face să regret că nu am scris vreodată un articol cu acest titlu. Pentru consolare, deși nu scriu un articol pe tema generației fără menton, îl voi numi pe acesta, respectivul, acum înțelegi de ce, generatia fără menton. Fiindcă am dormit un pic mai mult decât de obicei în astă vineri dimineață. De-asta.

Felix și cele 40 de ziduri

Până am ajuns să ne oprim la prietenele noastre, lebedele, Felix mi-a povestit cât valorează Saturn și Jupiter în diamante, diamante care chiar există și sunt protejate de Spotu și de 80 de ziduri, dintre care primele 40 sunt construite pe rând din: titan, metal, stâlpi de beton, faguri plini cu miere și albine, carne de pui și de curcan, mlaștină, lemn de bambus și de tec, crengi uscate cu spini, mere, pere, prune și struguri, aur, cârnați, zăpadă, vânt, gloanțe, aramă, alamă, caca de vacă și nu mai știu ce, apoi restul de 40 sunt constituite din combinații excentrice din materialele de mai sus. Nu a numărat nimeni materialele zidurilor, doar mi-a spus câte sunt și a accentuat că niciunul nu este din diamant. Apoi, fiindcă enumerarea n-a fost ușoară, iar traficul serii târzii lejer totuși, am ajuns la lebede, unde am oprit mașina să coborâm spre una ascunsă într-un stufăriș. Albul penajului strălucea în lumina lunii, așadar am pus ferm ochii pe ea și am observat că pândea un pește năzdrăvan, ce sărea neînfricat deasupra apei lăptoase. In cele din urmă, speriată de prezențele noastre indiscrete, și-a luat zborul, iar noi am realizat că lebăda era de fapt o egretă albă, la fel de frumoasă. Acasă am ajuns imediat, fericiți de drumul nemonoton al serii (încă) blânde de toamnă, și unde restul familiei ne aștepta exact pentru restabilirea monotoniei. Ne-am culcat destul de curând după.

DIY încă de la celula-ou

DIY, această postrevoluționară aplecare către interior și rădăcini ca urmare a nevoii naturale de compensare a vitezei năucitoare de cunoaștere. DIY sau amprenta genetică și genuină a ființării. Cu nerv la DIY îmi zboară mintea în clipele ascuțit dureroase de reconstrucție a țesăturii care mă întregește în fiece moment și din recunoștință refuz orice calmant artificial.

Stiu că știuca mușcă

'Câinele care latră nu mușcă' nu spune mai nimic despre cum arată câinele care mușcă, dar, și dacă ar spune, nu ar fi destul de interesant, întrucât pe Horică nu l-a mușcat un câine, ci l-a mușcat o știucă de două degete. Nefiind ranchiunos, Horică a iertat-o, iar știuca i-a mulțumit și i-a promis să-i îndeplinească trei dorințe. In felul acesta, ambii, știuca și Horică, au rămas împăcați în lumile lor, acvatică și terestră, știuca- trăind senzația nălucitoare de a fi pentru o clipă un peștișor de aur, iar Horică- încrezându-se în promisiunea știucii de a reapuca momeala băiatului odată și-odată. Intre timp, Felix, care dobândește exponențial cunoștințe în domeniul pescuitului de la fratele său cel pasionat, a scos din lac o altă știucă, imediat după încă altă știucă, ceea ce l-a umplut de invidie mândrie pe povățuitorul micului învățăcel. Aici povestitorul (nu povățuitorul) deschide o paranteză [în paranteză fie spus, acestuia îi sunt tot atât de trebuincioase excursurile, cât îi sunt unui programator instrucțiunile condiționale, (dacă înțelegi ce vreau să spun- foarte bine, treci mai departe; dacă nu înțelegi ce vreau să spun- nu-i bai, treci mai departe)], așadar deschide o paranteză în care subliniază condiția contradictorie, natural compatibilă cu fericirea, a educatorului în general, aceea de a oscila între bucuria de a transmite idei și tristețea de a înțelege limitele menirii sale, ca să vezi de ce iubirea pentru elevii săi îi împlinește educatorului viața. Tot răstimp, Kiti și-a îndesat mâinile în buzunarele hainei și nu și-a făcut defel griji pentru câinii, știucile și, în general, animalele care mușcă sau nu, ceea ce, desigur, nu este neapărat întristător, cum nu este nici îmbucurător, întrucât, vezi mai sus, pe Horica tocmai l-a mușcat o știucă de două degete. Dar, cum am spus, fata și-a vârât degetele împreună cu mâinile în buzunare. Fiind una dintre acele zile de toamnă târzie însorite, noi două nu am cules roadele toamnei, ci am cules flori de câmp, cu care ne-am împodobit solar spiritele și viu chipurile, ceea ce am făcut și cu cățelușele noastre dragi (vezi fotografia). Limpeziți de griji și ifose (unora le-au ieșit chiar prin sânge, nu doar respirator, vezi știuca mușcătoare), ne-am sălășuit cuminte între noi, apoi.

Ceruri senine

Calc apăsat și iute, ăsta este mersul meu, uit că sunt în perioada de recuperare fizică, deschid paranteza să spun că am trecut de cea emoțională și am trecut cu bine, închid, apoi obosesc deodată pe de-a-ntregul și mă așez pe un fotoliu, în fața cafenelei. Disonanța energiilor mele intime mă tulbură, dar este de bun augur, nevoia de armonie îmi calmează exuberanța, care, de altfel, vine și ea compensatoriu. Peste tejghea, un băiat cu ochii verzi își sprijină plictisit spinarea de perete, dar privirea-i nu pare să aibă nevoie de vreun sprijin, cade nesocotit în gol. Este liniștea bine venită a dimineții. Imi trag blând și atent sufletul, stând neclintită în fotoliu, mă amuză, ce să zic, putința trupului de a-și strânge energie din statism. Mă dinamizez local, ridic un braț și clipesc sugestiv către barmanul visător. Nu mă vede, apoi observă mișcare. Il chem gestual și îi zâmbesc încurajator. Cine, eu?, pare nedumerit, dar se dumireste imediat și asta îl pune în încurcătură. Măsoară împrejurarea care-i cere neobișnuit să judece singur, măsoară prost, fiindcă îmi spune cu mâinile, nu, nu vin. Ok, îi zâmbesc și îmi reiau atitudinea statuară. Mai încolo, tonusurile mele devin consonante, mă ridic să îi cer băiatului o prăjitură. Mă servește, ignorând faptul că mai devreme am purtat un dialog, dar eu sunt prietenoasă de fel și îl întreb de ce a refuzat să îmi vorbească mai devreme, ca să aflu că îi este interzisă ieșirea din spațiul de după tejghea. Dar sunt operată, aveam nevoie de ajutor, îi zâmbesc și îmi dezvelesc gâtul de șal, ca să-mi vadă pansamentul alb, curat, dar gestul meu îl întristează brusc și-mi pare rău. îi mângâi întristarea cu vorbe vesele, îmi iau prăjitura, iar băiatul rămâne să socotească fără emoție în ce măsură interdicțiile ne pot suprima omenia.

Clepsidra-spirală

Pic pic pic, cad ca merele picăturile transparente în capul tubului capilar ce șerpuiește către dosul resemnat al palmei mele, sunt frumoase așa mișcătoare și limpezi și nu le pot fotografia, primele trei inundă eroic coridorul întunecat, de vibrează caloric pereții până la suprafață, aș putea să rămân atentă la primele trei, vitezele, (și poate că rămân subconștient), dar tot următoarele ce cad ca merele îmi atrag privirea deasupra mea, mă hipnotizează și adorm ușor în vis de alunecare lină pe o spirală amețitoare, prelungă sau poate mai scurtă, un fel de clepsidră-spirală cu firicele de nisip transparent care mă face să zâmbesc în somn sau așa mi se pare exact în clipa în care mă trezește prelingerea ultimului firicel de nisip transparent și ușor din clepsidra-spirală care dispare în congruență uimitoare odată cu însăși clepsidra-spirală care-a ținut alunecarea, cu visul și cu ultima picătură din perfuzia antialgică.

Dependențe și independențe, genitivale desigur

Se apropie ora la care o aștept pe Kiti să se ivească pe poarta parcului. Horica joacă tenis, Felix sparge nuci cu un pietroi aspru, din ciment. Inainte de ora la care aștept să-i prind silueta strecurându-se pe poartă cu privirea, n-am, evident, grija asta, ci îi admir pe adolescenții sportivi, în același timp îi dezavuez tatălui de lângă mine ieșirile nefericitoare, pătimașe și prostești de furie pe bietul său băiat, care pierde, și gesticulează, și se lameteaza pe terenul de tenis, fără să țină seama de câți bani  dumnealui, tatăl, bagă în dumnealui, fiul, obraznic nesimțit, o să vezi tu. Tot atunci, înainte așadar de apariția candoarei însăși pe poarta parcului, Felix încă nu sparge nuci, întrucât abia le culege din copacul care-l invită în cârca dumnealui, copacului, împrăștiind haotic lovituri de coardă de sărit printre frunzele încă verzi ale nucului, bătrânului, și, bineînțeles, nici nu le pisează cu coajă dură cu tot pe asfalt pentru împlinire senzorială și încântare din acțiunea inedită. Eu nu tac, ci îl deplâng pe fiul căruia i se promit măsuri corectoare în absență, și încerc zadarnic să îmblânzesc asupritorul, care mă somează să îi plătesc eu însămi antrenamentele fiului dumnealui, al tatălui, apoi tac, dar nu pentru că omul aduce argument rațional, ci pentru că omul n-ar nici măcar sănătosul bun-simț al propriului său ridicol, am mai zis. Si se ivește deodată, la braț cu noua ei protectoare, ooo, fiți binecuvântate, protectoarelor lumii ăsteia fragile, calcă în ritm alert, în ciuda oboselii, dar îi zăresc din depărtare aura de senin ce-o acoperă fericit și pe exterior, Felix împrăștie praf de nuci pisate cu coajă dură cu tot în jur, aura noastră are astfel parfum delicat și, totuși, pătrunzător, iar Horica se exprimă trupește acum tot mai armonios. Dar fug către ele, fetele, să le întâmpin, apoi să preîntâmpin o adolescentină catastrofă, ce s-ar naște, poate, dacă ciudățica surioară a lui, a fratelui mai mare, ar apărea subit în fața ochilor lor, ai cruzilor, prin definiție, celor adolescenți de pe teren, catastrofa lui Horica, desigur, căci Felix sparge nuci parfumate și nu simte încă vreo apăsare mai dureroasă decât o eventuală scăpare a pietrei peste degete, care nu scapă, mulțumesc.

Oul sau găina 007?

Ce a fost mai întâi, oul sau găina? este mai degrabă o alegorie a gândurilor mele despre…ganduri, idei și suportul lor concret neuronal, cât despre povestea lui Felix din exact clipa ieșirii noastre de sub idilicul nor lacustru de ceață, acolo nu încape nesiguranța, ouăle sunt de colecție, iar găina este nu o oarecare, ci chiar Găina 007, cu pistol la brâu și cu iscusință în căutarea ouălor de colecție, cu gând bun, iscat oare de unde, de a le cloci de-amorul firescului și numai al firescului unei atari existențe de poveste, auzi, Găina 007, aici ajung din nou să mă întreb, ce-a fost mai întâi, povestea hilară și absolută, prin permisivitatea gândului hoinar, sau visul hilar și înfricoșător deopotrivă, a lui Felix, apoi al meu, desigur, vis care sparge linstea dinăuntrul lui, dar și pe cea din afara mea, căci urlu în noapte un "Felix" cu intenție protectoare copilului iubitor de animale, care fuge să îmbrățișeze o felină uriașa scăpată în grădina noastră, "pe mine mă iubesc toate animalele", crede el, iar asta îmi dă fiori reci pe spinare, în lumile cunoscute și necunoscute, în aceeași măsură intrigante, despre vis și panică ne-am șoptit încă de prin trena lăptoasă a lacului, așadar înainte de găina 007, când copilul drag m-a liniștit că visurile nu sunt chiar ca găurile negre, deși sunt infinite, pentru că doar întinzi mâna și spui un cuvânt-două și pui mâna pe ele, cum face, de altfel, și Spotu, știi, tipul ăla căruia nu-i lipsește nimic, adică care are orice în afară de nimic, deși există pe undeva în domeniul său de mii de kilometri o cutiuță cam goală, care-i un fel de gaură neagră, infinită, desigur, dar oarecum retractilă, căci se întoarce pe dos și din nimic iese orice sau aproape orice, deci totuși îi lipsește nimicul până la urmă.

Alegeri chibzuite

Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, "înainte de orice să râd", deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.
 
Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.

Rime post-duminicale

Visele nopții ploioase au ritm. De parcă învălmășeala de gânduri spontane și controlate ar cere un dirijor exterior să le ordoneze în istorii realiste sau suprarealiste. Poate că-l cere, poate că rânduiala-mi proprie, uneori prea stăruitoare, îmi ține loc de dirijor. Funcționez, mai ales când mi se imprimă ritm. Si visez mult, mai ales când plouă.
 
Kiti se simte, mulțumesc, bine. Cum te simți, atunci când simți totul? Mă simt dezbrăcată de epidermă, o floare nudă și pleșuvă. Mă simt bi-ne: ne-ascunsă, ne-lalocul meu. Atunci n-ar trebui să mulțumesc? Ba da, întotdeauna mulțumirile fac bine, precum cutremurele mici și dese fac Pământului. Ce înseamnă duminica pentru tine? Ce înseamnă și pentru tine, deși tu nu suferi de mâncărimi ale pielii, o suspensie a sensului pragmatic. Ceva de genul, tu nu te grăbești să speli vasele (deși tu o cam faci), eu mă grăbesc să nu mă mai țină nimeni în loc (deși tu o cam faci).

Ostentativ sonor

Din stânga sună o romglezoaica cu accent american, sonoritate cu ostentație. De fapt, indiscreția este a mea, dar asta nu depinde de voința mea. Dorm puțin, dar aș dormi mai mult, fiindcă aș putea dormi puțin, fără să voiesc să dorm mai mult. Asta face ca sunetele intrate în capul meu să reverbereze ostentativ. Am ajuns de unde am plecat, ceea ce adesea înseamnă că am ajuns unde trebuie. N-am ajuns. Kiti ajunge la timp. Mă refer la timpul ei, care astăzi nu se potrivește cu timpul lui Felix. Am alternativă la a rămâne cu Kiti în mașină și a-l aștepta pe Felix să iasă din bazinul de înot, și anume să intru cu Kiti în bazin să-l scoatem pe Felix de acolo. Acesta s-ar numi un comportament intenționat provocator. Provocator de valuri, așadar renunțăm la alternativă. Felix iese din bazin. (Propoziția asta îmi amintește de propoziția compusă de Horica, acum vreo opt ani, "Cereala este de toamnă", predicat nominal?). îl privesc dintr-o depărtare, firește, relativă. M-a ascultat ad litteram, ieși din duș, nu te usuci pe păr, pui obiectele ude în pungile puse la dispoziție în vestiar, vii în parcare. Ad litteram, a ieșit din duș după ce și-a pus tricoul pe el, nu s-a uscat pe păr după ce și-a turnat apă pe cap, a pus obiectele ude în pungi, în multe pungi, ceea ce înseamnă că a respectat întocmai indicațiile mele. Felix coboară către parcare, lăsând șiroaie subțirele de apă în urma lui, ca un câine plouat. Ploaia a stat, dar asta nu mai are acum importanță. Mă înduioșează să-l văd cum crește mare în salturi mici. Cu un salt mare, desigur, relativ, depășește o băltoacă, de parcă ar mai conta. Ești frumos ca un câine plouat, îl îmbrățișez cu rămășițe de duioșie. Mulțumesc, mi-e foame, mă mobilizează cu un surâs gingaș. Promit o gustare nu peste mult timp, iar vorbele mele au sonoritate ostentativă pentru Kiti, care își saltă trupul atletic peste două rânduri de scaune și-mi înfige o gheară amenințătoare în gât. Well...

Perfectibil

Dacă este perfect acceptabil să-ți detești într-un anumit timp imperfecțiunile, tot așa, poate veni o vreme când ajungi să ți le iubești. Asta înseamnă în timpul viitor pentru cei mai tineri, atunci când imperfecțiunile trupului pornesc a se autohrăni pentru creștere. Timpul se scurge așadar imperfect și nehotărât, spre deosebire de timpul perfect, absolut al trecutului. Din perspectivă cronologică, timpul scurs, împlinit nu are cusur, este axiomatică fidelitatea cu care se duce și se duce, ceea ce face ca valoarea celui mai îndepărtat dintre timpurile cunoscute să fie intrinsecă, trecutul nostru sau timpul solemn, mai mult ca perfect al devenirii. Gândurile perfectibile îmi vin în timpul perfect al întâlnirii noastre zilnice din intimitatea camerei de baie, Kiti și cu mine. Un fior îmi taie răsuflarea când îmi arată fața antebrațului ei moale, alb și atât de fin, căci nu mai este alb, deși a rămas moale și atât de fin. Este un antebraț însemnat, ca un stigmat al unei patimi copleșitoare, de fapt chiar asta este, suma urmelor pornirilor senzoriale nestăvilite, suprapuse în structură palimpsestică într-un curcubeu rece și lipsit de veselie. Aici nu vorbim despre imperfecțiuni pe care ajungi să le iubești vreodată.

Sonor

Sunt pregătită pentru ingenuitățile Catincai, la fel cum sunt gata să respir în fiecare nouă clipă, dar uneori mă fâstâcesc, mă simt pierdută, oare ce urmează, să inspir sau să expir? Alteori firescul candorii sale îmi apare mult prea complex, nu-mi este cu putință să integrez atâta perfecțiune, intru într-un fel de micro-panică, la fel ca atunci când îmi urmăresc temătoare respirațiile și mă întreb cine mi le conduce, dacă sunt ale mele. Kiti se îmbracă în trăiri frumoase si pline, rațiunea îi este un mijloc de desăvârșire a ceea ce îi este dat să simtă. In bucătăria luminată fabulos, Kiti închide ochii și cântă genuin.




                                     https://soundcloud.com/mihaela-maria-rizea/kiti-tune 

                             

Lanțuri de impresiuni

In congruență așteptată, copiii diferiți cer școli diferite, așadar programe diferite. Tot congruent și așteptat, desigur, cei doi părinți diferiți, cu programe diferite, împart diferit responsabilitatea de a lăsa și lua copiii (cei diferiți) de pe la școli. E provocarea care-mi stârnește toamna înnăscuta-mi poftă de joc. Deși îmi place să descurc, să întind, să limpezesc căi, nu sunt deloc descurcăreață, ba dimpotrivă, pot stârni involuntare avalanșe de netemeinicii și împrejurări încâlcite cu o simplă vorbă, dar nu despre asta voiesc să scriu. Am jumătate de oră să mă plimb prin parc cu Kiti și să mă las năucită de soarele arzător picat din lună, până voi lega suplu (într-o atare lejeritate meteorologică pentru care încă mă simt recunoscătoare) și, bineînțeles, continuu curba momentană a responsabilității mele de cea a tatălui copilului aflat în discuție (ah, mă joc cu vorbele). Nu număr secundele, sunt destul de multe, dar număr împreună cu Kiti ce știu că știe să numere, păsărele, atingeri, pași sau chiar note muzicale, apoi tânjesc (eu) și presupun că tânjește (ea) o înghețată. în fața chioșcului din parc care, nu știu de ce, îmi stârnește mai degrabă milă decât poftă, două femei încearcă să ne ardă cu privirile. Dacă reușesc nu știu, fiindcă nouă, și mie, și ei, ne sunt pe plac atât privirile înflăcărate asupra noastră, cât și cele neutre, așadar notez că ne simțim, dar bine. Nu mimez un dialog cu Kiti în fața chioșcului, ci chiar îl am, dar acesta ar putea fi interpretat o mimă ireverențioasă, din fericire nu este, întrucât curiozitatea femeilor în ce o privește pe Kiti (sau poate că nu pe ea) este de-a dreptul mare. Nu-mi lipsește curtoazia de a da explicații, ci am un preaplin de dorință de a forța niște minți neantrenate (nu vreau să fiu nepoliticoasă, chiar nu sunt) să își pună întrebări, să observe, să înțeleagă și, de ce nu, să zâmbească, desigur, congruent cu ale noastre, de data asta, asemănătoare două zâmbete, nu-i așa?

Cu grație

Am deschis într-o doară facebook și un val cald de bucurie m-a năpădit pe dedesubt, de parcă aș fi deschis fereastra dormitorului, chiar deasupra covorului gros de iarbă verde proaspăt montată, sau poate chiar mai emoționant decât atât, fiindcă în afară de prospețimea, linia estetică simplă și delicatețea firului de iarbă, cartea noastră, care mi-a apărut în fața ochilor,  suntem noi înșine, frumoși și vulnerabili, cum am fost lăsați s-o ocrotim pe blânda Kiti, astăzi mai puțin blândă decât ieri sau decât mâine, dacă ar fi să socotesc blândețea altceva decât o stare de spirit, și o socotesc, să știi, uneori o fac, îi urmăresc extenuată înverșunarea clipelor, fără să o înțeleg pe deplin, apoi o urmăresc la propriu, prostește, ca un gardian plictisit de inactivitate, să nu cumva să, de parcă într-un fel oarecare ei nu i se cuvine aceeași libertate ca oricui, pentru asta câteodată aș vrea să mă simt mai vinovată decât mă simt, dar altădată-mi port o vină grea, pe care mulți n-o înțeleg și încearcă să o justifice prin exterior, mă rog.
 
Dar impresia grațioasă se ține o vreme și face rânduială bună zilei, de aceea, fără grabă, cobor împreună cu Felix pe malul lacului neexcesiv sau poate, totuși, exagerat de bun cu norișorii ce îi alunecă pe suprafață, s-o salutăm pe Lebedi, unde ești tu Lebedi, pe cine îmbrățișezi printre norișorii patinatori, chiar deunăzi o compătimeam vinovat, de ce ești singură pe lume, de ce frumusețea ta nu mângâie pe nimeni, ca grația zilei să ne dea răspunsul așteptat, Lebedi nu-i singură pe lume, de fapt întreaga ei lume  este cu ea, un cârd (sau cârduleț) de lebeduțe delicate, miniaturale o urmează deasupra lacului tot mai fumivor (acum excesul lacului mi-e tot mai limpede), iar inimile noastre bat mai tare împreună în fața eternului miracol al vieții. Abia acum găsesc clipă bună să mă aplec asupra agendei băiatului să îi scriu dedicația pe care suntem invitați să le-o facem copiilor la fiecare început de an școlar, nici măcar nu mi-a trebuit inspirație, am scris-o pe o expirație lungă, odihnitoare.

Procese

Felix vine de la școală extrem de încântat de clubul de spaniolă, de fapt vine, poate pentru prima oară, încântat de la școală, nu că n-ar fi avut până acum destule motive s-o facă (fiindcă a avut), dar poate fiindcă a dobândit un alt grad, mai mare, de libertate odată cu trecerea timpului, o, timpule zburător, ziceam de spaniolă, care chiar este spaniolă, nu ca în prima săptămână, când, tot așa, a venit bucuros de clubul de spaniolă, numai că spaniola n-a fost atunci spaniolă, ci franceză, mă rog, el împărtășește cu noi primele cuvinte pe care le-a aflat, curiozitatea este gata stârnită, ceea ce este întotdeauna un fapt îmbucurător de constatat la copii, desigur, iată un bun măsurător de reușită a școlii. Kiti nu vine de la școală încântată, ba vine plângând, ceea ce nu trebuie să fie o măsură a reușitei unei școli și a acestei școli în particular, bineînțeles, pentru că nefericirile fac parte din noi, cu durere spun asta, durere generică, însă și specială pentru obscuritatea cauzelor ce-o nefericesc pe ea, acum are un plâns domolit, de parcă nu mai are forță să se săvârșească întreg, exploziv, precum l-am perceput la telefon mai devreme în zi, suspină încetișor, închisă în sine, și nu se despovărează decât acasă, când ne trage pe toți lângă ea, pe canapea, și forțează un zâmbet ce-i îmbrățișează delicat năsucul roșu. Apoi pornește ploaia din cer. Ea duce încântarea și dez-încântarea într-un adânc în care se diluează greu, dar se diluează. în timp, desigur, fiindcă toate transformările depind de timp.

Glasul ei

Citesc despre tot felul de dispozitive electronice complicate, inventate pentru a ușura și îmbunătăți comunicarea copiilor cu autism și ajung să îmi imaginez o Kiti suficient de cuminte încât să nu facă ce face cu păpușa ei vorbitoare, pe care o ciupește fără încetare în căutarea răspunsurilor ei, râsete, plânsete, vorbe adresate mamei, tatălui și așa, astfel încât, atunci când o apucă, ne face să ne salte tuturor celorlalți creierele la fiecare chiot și sunet ale păpușii, ca o iritație aspră, pruriginoasă pe sub cutia craniană, așadar cuminte, zic, cu aparatul în miniatură la cingătoare, gata să vorbească tot felul în locul copilei la fiecare simplă apăsare de buton, să vorbească, da, fără prea multă originalitate, ci cât mai direct, coerent și nesofisticat cu putință, însă nu asta îmi chinuie gândul scăpat dintr-o slăbiciune, dar întrebarea, pe ce voce?, îmi tot stă grea peste gândurile nebunatice, pe ce voce ne va vorbi Kiti prin intermediul aparatului ei, vocea ei atașată excentric de mijlocel, a mea, a fratelui ei mai mare, a unei vecine, a unui trecător, iar toate astea îmi apar în fața minții precum un rest la o împărțire naturală sau precum un zid în cale într-un labirint, adică neavenite, nesănătoase, nefirești, încât mă dor de mii de ori mai rău decât mâncărimea subcraniana, imaginează-ți și tu mereu același dialog contrafăcut, de care o să ți se facă lehamite, între un glas și același glas (sau altul, dar asta nu schimbă cu mult împrejurarea), încât îmi amintește de întrebarea lui Felix, cine crezi că câștigă într-un meci dintre Simona și Simona, chiar așa, cine are de câștigat și cine are de pierdut, tu sau clona ta, sau poate cu toatele se anulează, așa că mai bine îmi trag de gând înapoi, fiindcă unele gânduri sunt realmente prezumțioase, așadar nesuferite, și nu duc spre nimic bun, ca de exemplu, gândul arogant că noi, oamenii, le știm pe toate, ei bine, nu le știm, așa cum noi nu știm prea limpede care este glasul ei.

Celebrări

Imi place mult începutul de septembrie, poate fiindcă într-un început de septembrie m-am născut, poate fiindcă m-am mai înțelepțit cu vreun sfert de an odată cu împlinirea noii vârste, îmi place pentru că mă întoarce din pribegia spectaculoasă a verii către casă, parcă dintr-un instinct de cuibărire s-o caut, ca s-o îndrăgesc mai tare, să o înfrumusețez mă simt chemată, acum, la început de septembrie luminos și cald, această, un fel de, maternitate astronomică a anului.
 
Spune-i, Felix, lui Kiti la mulți ani, este și ziua ei de nume, Maria; suntem noi trei în camera Mariei celei blânde în astă dimineață, copila pare mângâiată de o aură de serenitate, lucru rar, însă nu mă miră potrivirile bune, fiindcă toți trăim vieți admirabile; 'la mulți ani' și pup-o, îi mai zic, dar pentru Kiti vorbele n-au subtilitate, au numai o umbră de utilitate, iar 'pup-o' îi este chiar mai trebuincios decât alte cuvinte, așa că, odată cu copilul care se ridică pe vârfuri spre o îmbrățișare, Kiti pornește matern cu buzele înspre fruntea frățiorului ei, să-l pupe, și îl pupă, lăsându-l pe Felix cu pupicul său nepupat, o (ne)potrivire gingașă ce ne aduce zâmbete nimerite pe chipuri, (ne)potrivire, pe care o iau drept altă potrivire bună, fiindcă uneori nici eu nu-mi bat capul cu subtilități de formă ale limbii, sunt practică în naivitatea mea sau prea încrezătoare în pragmatismul meu, așa că nu mă opresc până nu corectez orice după buna mea credință, asist ca un expert pupicul nepupat să se lipească unde-a fost menit s-o facă, iar serenitatea dimineții rămâne astfel în siguranță.