Ceruri senine

Calc apăsat și iute, ăsta este mersul meu, uit că sunt în perioada de recuperare fizică, deschid paranteza să spun că am trecut de cea emoțională și am trecut cu bine, închid, apoi obosesc deodată pe de-a-ntregul și mă așez pe un fotoliu, în fața cafenelei. Disonanța energiilor mele intime mă tulbură, dar este de bun augur, nevoia de armonie îmi calmează exuberanța, care, de altfel, vine și ea compensatoriu. Peste tejghea, un băiat cu ochii verzi își sprijină plictisit spinarea de perete, dar privirea-i nu pare să aibă nevoie de vreun sprijin, cade nesocotit în gol. Este liniștea bine venită a dimineții. Imi trag blând și atent sufletul, stând neclintită în fotoliu, mă amuză, ce să zic, putința trupului de a-și strânge energie din statism. Mă dinamizez local, ridic un braț și clipesc sugestiv către barmanul visător. Nu mă vede, apoi observă mișcare. Il chem gestual și îi zâmbesc încurajator. Cine, eu?, pare nedumerit, dar se dumireste imediat și asta îl pune în încurcătură. Măsoară împrejurarea care-i cere neobișnuit să judece singur, măsoară prost, fiindcă îmi spune cu mâinile, nu, nu vin. Ok, îi zâmbesc și îmi reiau atitudinea statuară. Mai încolo, tonusurile mele devin consonante, mă ridic să îi cer băiatului o prăjitură. Mă servește, ignorând faptul că mai devreme am purtat un dialog, dar eu sunt prietenoasă de fel și îl întreb de ce a refuzat să îmi vorbească mai devreme, ca să aflu că îi este interzisă ieșirea din spațiul de după tejghea. Dar sunt operată, aveam nevoie de ajutor, îi zâmbesc și îmi dezvelesc gâtul de șal, ca să-mi vadă pansamentul alb, curat, dar gestul meu îl întristează brusc și-mi pare rău. îi mângâi întristarea cu vorbe vesele, îmi iau prăjitura, iar băiatul rămâne să socotească fără emoție în ce măsură interdicțiile ne pot suprima omenia.