Lanțuri de impresiuni

In congruență așteptată, copiii diferiți cer școli diferite, așadar programe diferite. Tot congruent și așteptat, desigur, cei doi părinți diferiți, cu programe diferite, împart diferit responsabilitatea de a lăsa și lua copiii (cei diferiți) de pe la școli. E provocarea care-mi stârnește toamna înnăscuta-mi poftă de joc. Deși îmi place să descurc, să întind, să limpezesc căi, nu sunt deloc descurcăreață, ba dimpotrivă, pot stârni involuntare avalanșe de netemeinicii și împrejurări încâlcite cu o simplă vorbă, dar nu despre asta voiesc să scriu. Am jumătate de oră să mă plimb prin parc cu Kiti și să mă las năucită de soarele arzător picat din lună, până voi lega suplu (într-o atare lejeritate meteorologică pentru care încă mă simt recunoscătoare) și, bineînțeles, continuu curba momentană a responsabilității mele de cea a tatălui copilului aflat în discuție (ah, mă joc cu vorbele). Nu număr secundele, sunt destul de multe, dar număr împreună cu Kiti ce știu că știe să numere, păsărele, atingeri, pași sau chiar note muzicale, apoi tânjesc (eu) și presupun că tânjește (ea) o înghețată. în fața chioșcului din parc care, nu știu de ce, îmi stârnește mai degrabă milă decât poftă, două femei încearcă să ne ardă cu privirile. Dacă reușesc nu știu, fiindcă nouă, și mie, și ei, ne sunt pe plac atât privirile înflăcărate asupra noastră, cât și cele neutre, așadar notez că ne simțim, dar bine. Nu mimez un dialog cu Kiti în fața chioșcului, ci chiar îl am, dar acesta ar putea fi interpretat o mimă ireverențioasă, din fericire nu este, întrucât curiozitatea femeilor în ce o privește pe Kiti (sau poate că nu pe ea) este de-a dreptul mare. Nu-mi lipsește curtoazia de a da explicații, ci am un preaplin de dorință de a forța niște minți neantrenate (nu vreau să fiu nepoliticoasă, chiar nu sunt) să își pună întrebări, să observe, să înțeleagă și, de ce nu, să zâmbească, desigur, congruent cu ale noastre, de data asta, asemănătoare două zâmbete, nu-i așa?