Ostentativ sonor

Din stânga sună o romglezoaica cu accent american, sonoritate cu ostentație. De fapt, indiscreția este a mea, dar asta nu depinde de voința mea. Dorm puțin, dar aș dormi mai mult, fiindcă aș putea dormi puțin, fără să voiesc să dorm mai mult. Asta face ca sunetele intrate în capul meu să reverbereze ostentativ. Am ajuns de unde am plecat, ceea ce adesea înseamnă că am ajuns unde trebuie. N-am ajuns. Kiti ajunge la timp. Mă refer la timpul ei, care astăzi nu se potrivește cu timpul lui Felix. Am alternativă la a rămâne cu Kiti în mașină și a-l aștepta pe Felix să iasă din bazinul de înot, și anume să intru cu Kiti în bazin să-l scoatem pe Felix de acolo. Acesta s-ar numi un comportament intenționat provocator. Provocator de valuri, așadar renunțăm la alternativă. Felix iese din bazin. (Propoziția asta îmi amintește de propoziția compusă de Horica, acum vreo opt ani, "Cereala este de toamnă", predicat nominal?). îl privesc dintr-o depărtare, firește, relativă. M-a ascultat ad litteram, ieși din duș, nu te usuci pe păr, pui obiectele ude în pungile puse la dispoziție în vestiar, vii în parcare. Ad litteram, a ieșit din duș după ce și-a pus tricoul pe el, nu s-a uscat pe păr după ce și-a turnat apă pe cap, a pus obiectele ude în pungi, în multe pungi, ceea ce înseamnă că a respectat întocmai indicațiile mele. Felix coboară către parcare, lăsând șiroaie subțirele de apă în urma lui, ca un câine plouat. Ploaia a stat, dar asta nu mai are acum importanță. Mă înduioșează să-l văd cum crește mare în salturi mici. Cu un salt mare, desigur, relativ, depășește o băltoacă, de parcă ar mai conta. Ești frumos ca un câine plouat, îl îmbrățișez cu rămășițe de duioșie. Mulțumesc, mi-e foame, mă mobilizează cu un surâs gingaș. Promit o gustare nu peste mult timp, iar vorbele mele au sonoritate ostentativă pentru Kiti, care își saltă trupul atletic peste două rânduri de scaune și-mi înfige o gheară amenințătoare în gât. Well...