Printre degete

O singură nemulțumire în vacanță, lipsa zăpezii. Kiti trece deocamdată lin peste zilele libere, micile ei ruperi de ritm sunt neglijabile în tot contextul de liniște al sfârșitului de an. Turma de oi revine; astăzi, în soarele strălucitor, îmi amintește de primăvară. Am atâta bucurie pentru leneveală, încât îmi ignor pornirea de a ieși să le fotografiez. Felix se gândește la temele de vacanță, îmi propune în glumă să i le fac eu. Horica găsește răgaz să deschidă o carte prima oară după Crăciun. O păstrează deschisă până adoarme. Timp pentru a dormi. Adulții devin tot mai inabili în a-l descoperi. Când odată și-odată se împiedică de el, găsesc în somnul consecutiv profunzimea suficientă chiar pentru a visa. Când se trezesc din adâncurile rătăcite ale somnului sănătos, regenerator, nu mai contează că o fac la patru dimineața. Pentru Kiti ritmul circadian are semnificație aparte. În parte, are tot dreptul să fie cum este. În cealaltă parte nu este vorba despre a avea sau nu vreun drept, ci despre cât de profund ne este nouă somnul. Indiferent de asta, ceva sau cineva trebuie să o țină noaptea pe Kiti în limite de siguranță, de exemplu, să nu coboare singură la parterul casei. Încă n-am descoperit obstacol de pus în ușa dormitorului ei pe care fetiță să nu-l treacă. Rutina voinței nemărginite nu este accesibilă oricui. Dacă așa ar stă lucrurile, am fi cu toții niște campioni. Kiti este o campioană în felul ei, este săritoare de garduri. Noi, părinții ei, niște paznici stângaci ai fetei noastre. Mai exersăm.