Ceață

Străduța noastră urcă orbește printr-un nor moale de pâclă, apoi privirea o pierde, cum pierde toate contururile copacilor, ale ierburilor și ale caselor din deal, într-acolo unde o îndreaptă ochii. Sărăcia de culoare tipică peisajului neguros înlesnește căutarea lui Moș Crăciun. Din golul imobil al ceții se întrupează liniile fine, ondulate, date de o animație. Desenele mișcătoare capătă profilurile familiare ale oilor. Nu este Moș Crăciun cel care conduce turma crescândă de oi înfofolite, care coboară dealul înspre noi. Este un 'boier' care fumează, crede Felix. Câinii noștri își caută cu ardoare oasele ascunse în vară prin pământurile nesfârșite ale câmpului și latră doar simbolic înspre turma de oi, păzită de alți câini ciobănești, cu lătrătură gravă. Animalele transhumante au ajuns de câteva zile pe meleagurile astea și revin zilnic la ierburile uscate, înalte, pe care le calcă în picioare și le aleg ca hrană, netezind terenul din spatele casei ca după trecerea unei combine. Copiii se bucură la vederea lor, 'oile, oile!', uită o clipă de Moș Crăciun. Mie îmi place vălul de mister al ceții, atmosfera pastorală dată de turma de oi, tainica atingere a ancestralului din întregul tablou al străduței noastre. Între timp a trecut și Moș Crăciun, un Moș Crăciun ușor, volatil, a lăsat darurile și a dispărut în ceață, ca măgarul turmei de oi sau, poate, chiar încălecându-l pe acesta, nu se știe.