Punctual

Mă întristez puțin, numai puțin, când îmi răspunde cuminte la abuzatele mele întrebări, cine este Horia, cine este Felix, cine este Cătă/tata și așa, dar nu înțelege aproape niciodată că 'mama' sunt eu, eu, cea care întreabă, deopotrivă asupritoare și adoratoare, mă rog de băieți să refacem traseul sisific al instruirii formalizate intrate în sânge, un copil zice vesel, 'arată mama', iar alt copil îi conduce voios mâna către mine, arată mama, arată mama, arată mama, înnebunitor dacă n-ar fi natura ta, dar și a lui și-a lui desigur, Kiti este confuză, cuvântul 'mama' nu este ceea ce pare a fi, mă rostogolesc în voia deznădejdii cu viteză, ceea ce nu este în realitate atât de crud, sunt conștientă că nu am niciun merit pentru puținătatea clipei de întristare, de aceea sunt recunoscătoare, pe cuvânt că sunt, ea, clipa, se rupe ca lacrima de canalul care-o prelinge artistic pe obraz, redevin cu lașitate, fără s-o știu, apoi, când o aflu, îmi reneg sentimentul ne-simțit, nu caut scuze, dar caut legături să-mi încropească liniaritatea care mă ghidează, până la urmă confuzia fetei ține de cel care întreabă, oricare ar fi acesta, și ăsta nu este neapărat un gând liniștitor, ci cinstit și sec, ca invariabilitatea unui punct (de vedere) față de un spațiu care se rotește, hi, hi, da?