vineri, 4 mai 2012

Bebelușul nostru gigantic nu plânge degeaba!

Am citit astăzi articolul ăsta, scris de mama care nu și-a mâncat placenta (hi, hi, hi), iar citindu-l și găsindu-l plin de bun simț, precum sunt cele mai multe dintre argumentele ei pro-alăptare, pro-naștere naturală, pro-educație cu respect pentru copil, m-am găsit reflectând din nou la încercările noastre de pătrundere în mintea misterioasă și fascinantă a fetiței noastre afectată de autism și am avut o revelație: aranjamentele pe care noi le-am gândit în viața lui Kiti reprezintă unele dintre motivele de frustrare ale copilului nostru.

Fetița nu poate să ne spună, de aceea noi hotărâm adesea în locul ei. Este ăsta un fel de agresiune asupra ei? Din păcate, da! Comportamentele ei dezlănțuite (furii, țipete, atacuri asupra șepcilor și ochelarilor fraților ei) sunt oare expresia unor bizarerii neînțelese și a unor fenomene biochimice celulare intime, ori expresia francă a frustrării de a fi condusă și dirijată după bunul nostru plac?

Libertatea de expresie în cazul copiilor precum Kiti tinde să fie maximă, de aceea o spun cât se poate de responsabil, copila noastră are tot dreptul din lume să urle și să țipe din când în când, ba este foarte delicată în exprimare. Și pentru că ea, bebelușa noastră gigantică, este adeseori ghidul meu de descifrare a enigmelor de a fi, aduc în sprijinul textului citat mai sus încă un argument. Frustrările copiilor conduși după program strict, oricare ar fi acesta, există, sunt reale și sunt ascunse frecvent privirilor noastre iscoditoare de părinți iubitori și grijulii. Copiii nu știu să trăiască decât liber, ei ajung însă să învețe de toate, inclusiv să trăiască între limite impuse blând sau mai violent, dar aceasta se face cu costuri. A trăi în libertate și respect pentru persoana ta și persoana celui de lângă tine se învață cu multă trudă și nu exclude regulile. Așadar să nu ne temem de a ne crește copiii ascultându-i cu atenție! Oare vrea vreun părinte responsabil pe lumea asta să îi răpească din drepturile legitime copilului său, și anume dreptul la o viață senină, sănătoasă si fără traume de orice fel? Probabil că nu, așadar să luăm aminte și să lăsăm garda jos, doar nu avem nici un război de câștigat!









6 comentarii:

ralus spunea...

mami leoaica, ai citit asta?
http://www.curteaveche.ro/Lasa_ma_sa_ti_aud_glasul__Povestea_unei_familii_care_a_invins_autismul_-3-730
mie mi-a placut mult de tot.

MihaelaMaria spunea...

Am citit o, da, cred ca dupa exemplarul meu s a facut traducerea:) acum 8 ani am citit o si a fost prima carte din care am invatat cum sa lucrez cu Kiti.

Lola spunea...

Kiti are obiceiul de a arunca pe jos pernele de pe divan, lucru care il enerva la culme pe Razvan si intra intr-un cerc vicios de genul Kiti arunca, Razvan le punea la loc bombanind.Ieri cand ne intorceam din centru Razvan mi-a spus din senin:Kiti arunca pernele pe jos dar Kiti e colega noastra.:)

MihaelaMaria spunea...

lola, ce frumos! ii multumesc lui Razvan pentru grija ce i-o poarta lui Kiti:)

Lola spunea...

Sa nu ne pripim, accepta aruncatul pernelor ca doar e colega lui, dar asta nu e o garantie ca se va abtine de la a o bombani pe Kiti de cate ori o va face :)

MihaelaMaria spunea...

ce e o bombaneala inofensiva pe langa un gest? important e ca o accepta:)