Cu trei clipe înainte să ieșim din casă mă zăresc cu coada ochiului în oglindă, ceva nu-mi place. Fug repede să mă schimb-îl anunț pe Felix, vino Kiti cu mine-mă asigur că în felul ăsta îngheț timpul și, mai ales, spațiul, însă băiatul vrea să aflu că tricoul de pe mine este foarte frumos, iar că, dacă acesta nu-mi e pe plac, poate mă răzgândesc. N-am la dispoziție prea multă imaginație si sunt dispusă să-mi fiu îngăduitoare, de aceea observația lui Felix mă întoarce din drum. Îi mulțumesc în timp ce ieșim, chiar în clipa a patra. Mai încolo în zi îmi amintesc de asta și mă gândesc că delicatețea cu care ne îngrijim de cei dragi este o însușire întregitoare a iubirii și a prieteniei, este un accesoriu discret și rafinat al afecțiunii noastre. Delicatețea într-o relație nu este un moft, o cochetărie, ci un mod inteligent de exprimare a solidarității.
În mașină, Felix vrea să afle dacă cuvântul 'fin' are și altă semnificație decât 'delicat'. Zâmbesc, căci iată-ne pe tărâm conex de sfaturi. Îi spun, nu neaparat cu sfătoșenie, despre substantivul fin, iar el crede că nu este drept ca altcineva decât părinții și frații săi să îl țină pe nou-născut în brațe, fie și numai pentru cinci minute, așa cum tocmai află, oarecum incorect, că se întâmplă la botez. Se alintă, bosumflându-se ușor, dar îi amintesc că mângâierea pe care a simțit-o atunci pe picioruș, în momentul botezului, mai stii?, a fost mângâierea mamei sale care a știut să nu întrerupă nicio secundă contactul cu copilul ei. Foarte bine, zice, fiindcă sunt un puiuț. Felix este un copil atașat, el are pufuleț auriu în vârful capului.
Un comentariu:
Ce delicat!
Trimiteți un comentariu