vineri, 4 octombrie 2013

Cum ne pasă


Știi, când era foarte mică, o fetiță cârlionțată, cochet aranjată mai întotdeauna, citisem undeva ceva de genul 'să țineți cont de aspectul lor exterior, ca să nu se diferențieze de copiii de vârsta lor', o observație pertinentă, întrucât acești copii sunt expuși privirilor insistente și riscului de stigmatizare în mediile în care trăiesc, din cauza comportamentelor lor libere de orice prejudecată socială. La început, într-adevăr, nu mi-a fost totuna să susțin presiunea interesului obraznic asupra mea arătat de oamenii din jur, dar cu timpul cei mai mulți dintre noi, așadar și eu, intrăm, cum e firesc, într-o rutină a nepăsării, consistentă sau mai puțin, dar atât de necesar eliberatoare.


Știi, și când era ea fetița aceea drăgălașă, iar eu, mama care-și căuta disperată echilibrul, intrigată de certitudinea că acest copil nespus de frumos trebuie să se 'piarda' neobservat printre copiii de vârsta lui, mai întrebam în stânga și în dreapta, 'ti se pare ceva ciudat la ea?'. Previzibil, cele mai multe răspunsuri veneau să-mi compenseze neliniștile prin asigurări sincere sau nesincere că fetița nu pare să arate nimic straniu, nimic neobișnuit prin înfățișare și comportament. Până când...


***

Se simte brrrr aerul  dimineții, mă mustru în gând pentru alegerea cochetariei în defavoarea confortului, pe care am făcut-o când i-am ales haina fetiței Kiti, ah, zic, și-mi desfac pentru armonizare și penitență pe jumătate fermoarul hainei mele, de altfel și ea destul de subțire. Kiti își ține ghiozdanul agățat de două degete ale mâinii stângi, pe care o ține pe frunte, așa, ca un gânditor, ceea ce arată o imagine atipică de copil mergând pe stradă. Știu că suntem concentrați în terapie inclusiv pe posturile firești pe care trebuie să le ia un copil de vârsta ei, însă știu din proprie experiență că sunt tot atâtea momente dificile în viața din afara intimității casei tale, cât de frecvente sunt durerile unui om, ah, ah, să nu îmi amintesc despre ele, nu, nu. De aceea, dar, fără să vreau să subliniez superfluu unicitatea ființei mele, și pentru că nu am fost niciodată foarte atentă la expresia aspectului meu în exterior, îi las fetiței necorectat excesul trupului în mișcare, ba, mai mult, doresc cu ardoare în acel moment să îi îmbrățișez candoarea și delicatețea gesturilor ei, ceea ce, bineînteles, și fac. Kiti se lasă entuziasmată în brațele mele și îmi răspunde prin strângerea ca într-o centură a mijlocului spatelui meu, strângere pe care o apreciez nu doar pentru efuziunea ce a determinat-o, ci și pentru căldura fizică suplimentară oferită. Îmi reglez printr-o săritură copiată din Stan și Bran mersul în ritmul mersului lui Kiti, fiind atât de strâns unite în îmbrățișare acest reglaj fin este obligatoriu, apoi mă las condusă de fetița mea către școală, iar eu îmi plec urechea către șoaptele îndepărtate ale minții mele hoinare. 'Sa nu se diferentieze', zice o șoaptă, 'ha, ha, mă înveți tu, pe mine?', îi răspund. 'Atentie la aspectul exterior', un murmur serios și trist, apoi 'sunt atentă, vai, cât este de frumos', o rimă jucăușă. Continui ping-pongul ăsta cu mine însămi și constat că-mi dau clasă mie însămi astăzi, când argumentele mele par atât de slabe, slab..., șl...

 ***

Fetele ajung îmbrățișate în fața școlii. Una râde de-și etalează toți dinții, chiar dacă nu îi văd prea bine, fiindcă și-i ascunde de ghiozdanul pe care îl ține ridicat în aer, iar cealaltă, care, stai, din apropiere nu mai arată chiar a fată, dă un chiot și mușcă din prietena ei, în joacă, se vede, în joacă. Sunt bizare amândouă, dar nu par a le păsa, nici măcar când se împiedică prostește una de cealaltă încât aproape că le văd căzute în nas. Cea mare o adulmecă pe cea mică, își înfundă nasul în fața ei, apoi iese din strânsoarea pe care singură a propus-o, dar parcă ține încă în nări senzația puternică de dinainte. Micuța râde în hohote și o ia la fugă până dispare în spatele ușii groase a școlii. Cea mare o urmează nestăpânită .

Niciun comentariu: