O rață emancipată

Cu un atât de aglomerat drum principal, satul nostru își neagă cu neobrăzare obârșia, el pare un fiu risipitor al tihnei și al vieții bucolice. Chiar și rața s-a emancipat, fiindcă se oprește precaut la marginea drumului, repetând cuminte gest omenesc, dar nu numai, rotește capul stânga-dreapta în ritmul fremătător al animalelor din metal, cauciuc și plastic, ce-i tot taie calea și-i zboară ciuful ca un ecou al fiecărei treceri în parte. Opresc mașina imediat ce-i recade părul pe frunte, ca să ne minunăm de imaginea idilică a raței în urma căreia vreo șapte boboci supuși așteaptă aliniați la milimetru. Suntem realmente îngrijorați de îndrăzneala raței și, deși din depărtare, îi ghidăm temerara traversare cu voci tremurătoare, încă trei mașini, așa, încă puțin, pregătește-te și haaaaai, acum, repede! Însă rața, așa emancipată cum o dovedesc gesturile ei, rămâne încă, din fericire, aproape aceeași rață pe care o știm din Tom și Jerry (ha!), ea conducându-și șirul perfect de boboci cu un mers greoi, legănat, de rață (hihihi), care ne amețește de drag și ne topește cu totul alerta din celule. Cu pumnii încă strânși pentru o rugă supranaturală de noroc, privim rațele ajungând pe partea cealaltă a drumului și răsuflăm ușurați. Rața-mamă întoarce neîntâmplător capul în urma ei, parcă numărându-și puii, și, imediat, o altă trecere nervoasă a unei alte mașini îi ridică iarăși ciuful de pe frunte. Pornesc mașina, mulțumind în gând și întrebându-mă cinic, oare câte rațe au fost călcate în roți nemiloase până ca aceasta să își treacă în siguranță bobocii peste drum.