Cred că a trecut mai mult de jumătate de an de când n-am mai văzut-o pe Kiti 'inotand' senină în bazin. Simina, ca mine, s-a bucurat. De bucurie a dat un ocol întregului bazin, numai ca să ne bucurăm împreună. Nu ți se pare nimic ciudat, m-a întrebat, fiindcă eu sunt antrenată bine să-mi țin emoția-n frâu, așadar îi păream cufundată în lectura mea din resemnare, aceea că iarăși Kiti refuză contactul cu apa. Dar nu, eu nu-i pierd din privire pasul care-o retrage pe băncuță, nici gestul cu care vrea să se descotorosească de colac, nici măcar încrețitura îngrijorată a frunții. Apoi știu să îi observ, discret și cu încredere, ezitarea, chiar din cel mai înalt loc al spectatorilor. Ezitarea ei este răsplata intensității dorinței mele. Am privirea ațintită asupra trupului alb, armonios, nu am nevoie să caut prin larma obișnuită a halei țipătul ei atât de familiar. O văd, iar ea îmi trimite liniștea ce îi ține zâmbet șters pe față pe o undă sonoră.
Nu pot ști cum se soldarizează simțirile ei bune ca să înghită răul și durerea, nici cum intră ele în armonie cu trupul, cum îl îmblânzesc, iar această incertitudine nu mă mai tulbură într-atât încât să mă împiedice să simt mulțumire. Părintelui nu-i folosește la nimic aroganța cu care uneori își trăiește rolul, iar pe măsură ce copilul lui se preface, el va fi forțat să înțeleagă asta. Bineînțeles că mă întreb întotdeauna cum și de ce se întâmplă lucrurile, fiindcă îmi doresc fericirea copilului, însă așa cum copilului îi este dat să se rupă de părinții săi, la fel și părintelui îi este dat să își trăiască întristătoarea ignoranță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu