Filozofia de circumstanță a împărțirii unei căpșunici

Căpșunica s-a pigmentat sub ochii noștri până nu s-a mai pigmentat, fiindcă am mâncat-o. Înainte însă am împărțit-o frățește în patru, un sfert eu, un sfert Horica, două sferturi Kiti. Felix și Cătă n-au fost de față, așadar n-au pierdut nimic. Acesta este adevărul relativ, adică dependent. Cât despre celălalt tip de adevăr, absolutul, bănuiesc că nimeni n-ar putea să afirme cu seriozitate că-l știe. În favoarea acestui enunț stă și propria mea îndoială asupra modului de împărțire a căpșunei menționat mai sus, deoarece în această clipă nu pot spune cu exactitate dacă cele două jumătăți pe care i le-am atribuit lui Kiti au fost mâncate chiar de ea sau de mine. Cât despre Horica și sfertul său, nu pot defini relativitatea, întrucât Horica nu mănâncă. Dar practic lucrurile nu stau chiar așa, fiindcă cu toții enunțăm din când în când propoziții cu valoare de adevăr de care nu ne îndoim. Vezi o frază mai sus. Respectând propria mea logică, când afirmăm că știm adevărul, suntem neserioși și superficiali. Din acest punct de vedere nu știu ce să spun despre dreptate și echitate. Poate că sunt nedrepte? Oricum viața, prin prisma parfumului genuin al căpșunei lăsată să își vadă de naiva sa prefacere (iată un adevăr absolut) și fără pretenția sofisticată de a fi dreaptă, este suficient de lipsită de seriozitate și prețiozitate încât să permită și să întrețină acea trebuincioasă și sacadată stare de lejeritate și plăcere, fără de care n-am putea vreodată să ne eliberăm, fie și pentru câte-o clipă, de presiunea vinovăției ce decurge din prea-seriozitate. Cum spuneam la început, pe jumătate serios, am împărțit căpșunica în patru părți și am distribuit-o după propria mea judecată, de altfel una inică, desigur.