Am deschis capitolul despre integrale. Încă nu l-am înțeles.

Cum ne apărăm copiii și cât de necesară este protecția pe care suntem întotdeauna gata să le-o oferim? Sunt întrebări pe care mi le pun în toate situațiile conflictuale în care se găsesc copiii, întrucât este natural să rezonez cu micile ființe, deci să reacționez. Așadar, cum reacționez? Evident, răspunsul nu este unul simplu și nu este unic.

Pe măsură ce copiii cresc, îmi este tot mai limpede faptul că, în afară de primele săptămâni de după naștere, când comportamentul instinctual și învățat al părinților, de protecție a nou-născutului este vital, precum și în chestiunile extreme legate de apărarea vieții copilului, așadar în afară de acestea, rolul părinților în protejarea copiilor lor ar fi bine să fie minim. Amintește-ți de cei doi băieței de 1-2 ani din parc, ce s-au aflat în fața unui mic și nevinovat conflict, acela de a decide cine să aibă mașinuța roșie în momentul respectiv. Amintește-ți de bunica băiețelului mai mic, care intervine hotărâtor pentru a 'rezolva' conflictul iscat. Amintește-ți de frustrarea copilului rămas fără mașinuță, frustrare ce apare brusc, neînțeles, numai pentru că cineva a decis pentru el. Ăsta este un exemplu tipic de conflict rezolvat doar la suprafață, deoarece pentru orice acceptare este necesară voința proprie. Nu poți să accepți neafectat ceva impus, dacă nu vrei.

Iată acum o întâmplare la care am asistat de curând, întâmplare tipică pentru rezolvarea unui conflict numai de către cei direct implicați, cu un ușor ghidaj al părintelui. Doi copii preșcolari, fetiță și băiat, se joacă împreună împingându-se ușor unul pe celălalt. Veselia este mare, ambii sunt amuzați de schimbul în care sunt implicați. La un moment dat, fetița, mai mică, îl împinge pe băiat cu mânuțele, pe care le proptește ceva mai intens în toracele partenerului de joacă. De durere, băiatul izbucnește, se repede la fetiță, pe care o pălmuiește scurt, aceasta izbucnind în hohote de plâns. Părintele intervine prompt, o mângâiere pentru fetiță, alta, plus o scurtă explicație a consecințelor gestului intenționat, pentru băiat. Important, nici unul dintre cei doi nu este scos din scenă, copiii rămân unul lângă celălalt, apropierea celor doi favorizând împăcarea, creșterea empatiei, apariția responsabilizarii pentru faptele proprii. Copiii, aflați în aceeași proximitate pe care ei au ales-o pentru a se juca, se privesc, apoi zâmbesc. Fetița începe să râdă, băiatul se bucură pentru bucuria ei și începe să o gâdile. Jocul se reia.

Copiii sunt sinceri, iar prieteniile pe care le construiesc sunt bazate pe emoție. Aceasta este o premisă fericită pentru o relație, de aceea nu este de mirare că inerentele supărări și conflicte ce apar, se rezolvă ușor, în general, de fapt, e bine să punctez, mult mai ușor decât dacă ar interveni părinții. Cum se transformă însă problema dacă ne aflăm în fața unei agresiuni suferite de copilul nostru, agresiune ce vine de la o forță mult mai mare, ca de exemplu de la un adult către copil? Ei bine, în cazul ăsta cred că e necesară protejarea copilului. Vă întrebați, poate, cum și cât de des este un copil agresat de către un adult? Aș putea să afirm că, odată ce intră în școală, ne putem aștepta ca lucrul acesta să se întâmple. Din păcate. Dar relațiile dintre oameni arată deseori astfel, toți am avut măcar o dată relații conflictuale, așadar e cazul să fim pregătiți. Ce rezolvăm dacă intervenim? În primul rând, îl scoatem pe copil din zona de agresivitate. Acesta este primul pas, ce reprezintă minimizarea efectelor traumatice asupra copilului. Apoi îi alinăm durerea care apare după șocul traumatic. Iar in cele din urma, refacem calea conflictului, analizând și căutând soluții.

Recunosc că aceasta este partea cea mai dificilă în toată abordarea noastră de părinți protectori. În funcție de vârsta copilului, consecințele abordării noastre asupra bunăstării și vieții copilului variază. Implicați fiind chiar cu copilul nostru într-un astfel de conflict, conflict resimțit ca agresiune de către băiat, realizăm că suntem puși în fața unei dileme morale, și anume, cât de benefică este pentru fericirea copilului reacția noastră împotriva agresorului, îndreptățită din punct de vedere etic, atâta vreme cât reacția poate genera alte agresiuni, pe față sau ascunse. Care este limita de suportabilitate a efectelor, ce decurg din acțiunea de apărare, pentru copil, limită de la care în sus, efectele se vor resimți prea intens? Putem, în numele dreptății și al moralității, să sacrificăm șansa la o viață împlinită a copilului nostru? Care exemplu pentru copil are valoare mai mare, acela al supraviețuirii în orice condiții sau acela al viețuirii principiale în spiritul moralității? Iată alte întrebări încuietoare, din alt capitol al lecției despre a fi părinte. Lecție pe care ne perpelim împreună, noi, părinții, să o înțelegem cât mai bine.