O dupăamiază de iunie

Este al patrulea început de vară la rând când organizăm o petrecere comună pentru Kiti și verișoara ei. S-a născut o tradiție? Probabil că nu, însă a devenit un obicei frumos ce mai poate ține, măcar atâta vreme cât fetele sunt încă niște copile. Copila. Fetița ce a fost, ale cărei trăsături ingenue sunt rămase încă intacte, dar sunt voalate (paradoxal) de linii de contur mai ferme, de promisiunea vizuală a unor texturi dense, pline de vitalitate ale pielii, de atingerea discretă, cochetă a artificiilor ce o arată tot mai femeie, femeie tânără ce uimitor se va găsi într-o frumoasă și bună zi de vară.

S-a petrecut, într-un acord tacit, fericit între părinții sarbatoritelor, la noi acasă, acolo unde șansele pentru tihna sufletească a lui Kiti sunt cele mai mari, așadar acolo unde ne găsim și noi, părinți și copii împreună, cel mai binele, datorită binelui ei. S-a petrecut cu îndrăzneală afară, pe terasă, dar s-a petrecut și peste tot, noi am cutezat să înfruntăm poate prima zi caniculară a verii, imediat după miezul zilei, sub cerul liber, însă, e drept, ținându-ne sub scutul temeinic al umbrei tot mai cuprinzătoare dată de silueta casei.

Îmi place să aranjez masa cu grijă, îmi place să aleg obiectele decorative din micul spațiu ce urmează să fie binecuvântat de oameni laolaltă. Îmi plac culorile și esențele obiectelor și florilor, acestea nu sunt în astfel de circumstanțe doar bunuri de consum, lucruri de adunat și numărat întru oglinda prosperității. Ele creează prin frumusețe acea atmosferă caldă, energetică de comuniune și bucurie oamenilor, ceea ce mi-am dorit și eu pentru invitații noștri.

Kiti și-a petrecut ziua în liniște, limpezimea sufletească i s-a ivit pe chip, printr-o mimică mulțumită și pe alocuri zâmbitoare, de la început, până la sfârșit, și pe trup, printr-o dulce lentoare în gesturi și mișcări, fără excese. A fost tăcută acolo, în capul mesei, gurița i-a stat leneșă ca dupăamiaza fierbinte de iunie, dar ne-a vorbit cu ochii ei frumoși, ușor umbriți de praful colorat și strălucitor cu care i-am îmbujorat obrajii albi de prea puțin soare și pleoapele și pe care Kiti l-a anulat nepăsătoare cu un simplu și duios gest de copil somnoros.

Kiti nu s-a dezlipit de bunicul ei și de noi, adulții, iar împreună cu altă verișoară (mulțumesc, Mara, că ne-ai fost alături!), au rămas singurele dintre copiii mari și mici alături de noi, la masă. Verișoara ei, Theo, cealaltă sărbătorită, s-a făcut nevăzută, la fel ca Horica, în aparate, dispozitive, vorbe și cântece s-au retras ei doi, cât de nepotrivit ar fi fost un altfel de comportament pentru asemenea copii mari? Dar și copiii mici, Felix și Tudor, au dispărut repede de la măsuța lor de pitici, aranjată intenționat alături de masa mare, refugiindu-se în camera cu jucării, în curte cu biciclete și trotinete și la masa de ping-pong sau petanc.

A fost o dupăamiază frumoasă, Horica a avut dreptate: "nu, nu e normal ca o petrecere să țină atât de puțin!"