Poveste adevărată cu un tom și cu un jerry și niște puncte cardinale

Am tras de ușa grea din termopan și am intrat amândoi, nu pot spune în ce ordine, șoricelul Chiț-Chiț este de obicei și în fața și în spatele meu, în același timp (cred că asta se întâmplă din cauza coditei sale lungi). Din aerul fierbinte și îngreunat de smog al dupaamiezii, ne-am pomenit deodată sub un jet binefăcător de aer rece, care mângâia obrajii a cinci copii cuminți, de pe cinci scăunele colorate și frumos aliniate, în încăperea largă și întunecată de cinematograf improvizat a centrului, acolo unde, în afară de abia perceptibilii curenți de aer, doar siluetele desenate și animate ale lui Tom și Jerry se mișcau, în planul colorat, incandescent al televizorului. Odată ce am pășit înăuntru, animația de pe ecran s-a amplificat și în 3D, doar e binecunoscut faptul că șoriceii, fie ei și nedesenati, sunt foarte alerți. Am lăsat șoricelul în bună voia lui și am traversat longitudinal încăperea, de la sud la nord, dacă presupunem că într-un cinematograf ecranul stă agățat pe peretele din nord, iar înspre sud se arată spatele spectatorilor. Acesta ar putea fi un amănunt neinteresant dacă nu aș adăuga aici informația că în extremitatea estică a liniei estetic ordonată a scăunelelor celor cinci copilași, stătea neobișnuit de cuminte o fetiță înaltă, rotunjoară de plinătatea tinereții ei, fetiță, ce, presupun că bine ați ghicit, era Kiti. De aceea adaug acum această informație. Așadar, pentru că încremenirea în scaunelul ei a fetiței este de bun augur pentru creșterea atenției și concentrării, iar apariția mea în cadrul privirii lui Kiti ar putea fi motiv pentru ruperea focusului, vedeți bine că așezarea în mica mea scenă tihnită a eroilor ei are relevanță, ceea ce îmi doresc și pentru acțiunile mele, inclusiv cea de față, deși uneori e absolut acceptabil să bați câmpii nerelevant, mai ales dacă o faci într-un cadru bucolic.

Dar să revin la oile, pardon, șoriceii mei urbanizati și să spun în continuare că, ajungând după traversare în punctul cel mai nordic al camerei și întorcăndu-mi corpul cu cap cu tot înspre sud, am avut surpriza deosebit de frumoasă, intuită de altfel, dar refuzată dintr-o ludică superstiție, să o văd pe Kiti a noastră, Kiti cea etern mișcătoare, Kiti cea cu pupilele într-o amețitoare nestatornicie, complet implicată în receptarea imaginilor derulate pe ecranul televizorului, deplin armonizată în gesturi și mimică cu colegii ei pitici dinspre vest, zâmbind odată cu zâmbetele celorlalți copii, râzând odată cu ei și ridicând din sprâncene în așteptarea poznei promisă de Jerry. Nu-mi pot scoate din minte nici brațele ei albe, lungi, încrucișate netensionat în poale, nici cârlionții delicați de peste urechi, nici degețelele de la picioare, toate zece, ca niște cartofiori, aranjate regulamentar în șiruri de câte cinci, căci din creștet și până în vârful cartofiorilor ei dragi îi stătea bucuria, bucurie ce m-a ajutat să îmi uit din obișnuita încrâncenare a serilor obosite.

Mai apoi, șoricelul și pisica din televizor s-au ascuns sub un generic negru, iar eu mi-am îmbrățișat șoricelul și pisicuța, fiindcă într-o îmbrățișare, lărguță ca să îl încapă și pe Horica,am plecat către școală să îl așteptăm.