Potolit

O invit pe terasă, Kiti se gândește cinci secunde și vine. Parcă a mai crescut sau merge pe vârfuri, pentru că o ard tălpile. Altfel nu pare s-o deranjeze căldura aspră, abia am convins-o să iasă de sub pernele decorative, mari ale canapelei. Pe terasă este și mai cald decât în casă, dar afară ai întotdeauna promisiunea, rareori neonorată, a unei adieri de vânt. Kiti se așază pe șezlong, lângă mine, și își ridică picioarele pe fotoliu, semn că nu vrea să plece de acolo. Pun o palmă pe picioarele ei adunate, apăsarea mea pecetluiește dispoziția domoală a clipei. Clipa se prelungește, deci gândul nu se poate rătăci. La ce te gândești, Kiti? Aș întreba-o, dacă aș fi nevoită s-o conving să stea. Timpul este discret, imposibil de măsurat. Tăcerea fetei este autentică, a mea se încropește cu greu, ce pot să zic? Vântul chiar bate deodată, Kiti tresare gingaș. Tresăririle ei sunt înduioșătoare sau sunt eu excesiv de sentimentală. Hotărăsc totuși că nu sunt, odată am mâncat doi cărăbuși vii. Kiti întinde un braț alb, lung peste mine și rupe o floare uscată de lavandă, pe care o zdrobește dornică între degete. Este o vară secetoasă, însă pe terasă plouă cu muguri parfumați de levănțică. O săpunesc bine pe umeri cu ei, senzația o face să râdă. Gata cu tăcerile, o spune și țipătul dogit al unui fazan din spatele gardului de mesteceni. Clipocitul cald al mestecenilor n-ar putea să rupă nicicând o tăcere, fiindcă el însuși o naște. Reîncepe numărătoarea și gândurile intră-n rând. Liniștea copilei se risipește ca parfumul în vânt. Rămâne totuși impresia de bine fără margini și izul dulceag și proaspăt al umerilor ei.