Recitalul de pian cu numărul trei (cred). Papionașul nu rezistă. Nu rezistă, fiindcă nu îl mai găsesc. Din fericire, îl înlocuim cu al lui Horica. Va fi chiar mai chic, întrucât culoarea papionului va ieși din gama generală a vestimentației. Să nu uiți, mami, astăzi să mă iei mai repede pentru recital, îmi spune la plecare. Cătă mă sună, după ce îl lasă la școală, ca să-mi povestească.
Felix: știi, tati, mama mă ia de la școală în fiecare zi la patru jumătate.
Tati: da.
Felix: tu crezi că astăzi mă ia la patru jumătate?
Paranteză: asta este o variațiune pe aceeași temă preferată de Felix, anume, îți spune ceva, ca să te facă să te aștepți la acel ceva, apoi te întreabă, chipurile, ca să se asigure că ai înțeles, dacă crezi că și în momentul x se va întâmpla acel ceva, tu răspunzi că da, iar el jubilează, NU, de fapt exact acum nu se întâmplă cum te așteptai. Închid paranteza. Tot așa și astăzi.
Tati: da, la patru jumătate.
Felix: NU, la trei jumătate, fiindcă am recital.
Papionașul nu rezistă, dar Kiti rezistă în bună stare. Ploaia o ține cuminte în pat, nu ca în alte dimineți. Pe Horica îl ține acasă, astăzi nu joacă tenis. Grădina este tot mai colorată, intensitatea și extravaganța culorii sale le-au depășit de mult pe cele ale culorii papionului împrumutat de Felix. Iubesc ploaia, am mai spus.
La școală văd un cireș foarte tânăr, abia are vreo zece crenguțe, dar cu toate astea este deja împodobit de mai multe cireșe mici și verzi. Mă gândesc la cireșul de acasă, mai împopoțonat în coamă, plin de frunze sănătoase, dar fără niciun fruct. Nu știu dacă asta îi este natura sau dacă l-au atacat păsările, dar asta este o posibilitate mare. Mă consolez cu gândul răbdător că peste o vreme va face atât de multe cireșe încât păsările nu vor apuca să le mănânce pe toate înaintea noastră. Pe de altă parte, cumpărarea unei mici cantități de cireșe nu este prea consolatoare, întrucât kilogramul are un preț lipsit total de bun-simț. Ne satisfacem pofta.
Citesc împreună cu Horica despre atacul mortal asupra mai multor elefanți din rezervația naturală Garamba din Congo, ne întristează știrea. Nu putem să nu ne simțim neputincioși în fața demonstrației de aviditate nestăpânită și cruzime absolută. Îmi vine în minte ce a spus Kurt Vonnegut într-unul din romanele sale: "Aici se încheie veștile bune despre orice. Sistemul imunitar al planetei încearcă să scape de oameni. Este modul cel mai sigur de a pune punct veștilor bune."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu