An-tan-te dizer-mane-me

Poema felix

Mami plus tati egal copil,
mami ori tati egal copil-copil-copil,
tati minus mami egal copil.
Toate socotelile cu mami și tati duc către copil.

 Cap are două înțelesuri,
 o dată, cap este capul nostru, al oamenilor,
 a doua oară, cap este cana din care își beau englezii ceaiul.
 Sunt distractive cuvintele cu două înțelesuri.

 Dă-mi ochelarii de pe jos, Kiti,
 am spus, DĂ-MI OCHELARII,
 mulțumesc, Kiti, pentru că mi-ai ridicat ochelarii de pe jos.
 Surioarele cu autism sunt foarte ascultătoare.

 Mami, cine crezi că este mai frumos dintre mami și zid,
 dar dintre mami și tati,
 dar dintre Horica și mami?
 Nu, nu-ți face griji, îi iubesc pe toți!

***

Citesc întâmplător reflecțiile de mai sus, 

puse în jurnal exact acum un an,  

iar formatul în care sunt tipărite pe pagină, 

realizez în clipa asta, 

mă obligă să îl respect. 

Iată-mă, așadar, pusă în situația de a îmi forța imaginația, 

ca să gândesc în versuri,  

fie ele și albe. 

  

 Întâmplarea, zic, e direcția vieților noastre. 

 Astăzi, un an, 

 astăzi, acum, 

 Felix îmi vorbește despre Kiti, 

 așa cum îmi vorbește despre șoricelul care a traversat pădurea, 

 și despre extraterestrul de pe Jupiter, 

 și despre cei doi prieteni imaginari, 

 Spotu și Scottu cu doi 't', 

 (doar o vorbă despre nașterea lui Scottu cu doi 't',  

 iarăși o întâmplare, 

 întâmplarea unei poticniri verbale, 

 este fericită întâmplarea, desigur), 

 adică ingenuu și cinstit, 

 îmi spune, 

 m-a prins de braț aseară pe hol, 

 și m-a chemat în camera ei cu un tuguit tainic de buze, 

 de parcă ar fi știut despre visele mele aventuroase 

 și despre secretele magice ale nopții 

 sau despre bucuria de a trăi în poveste, 

 eu am urmat-o încântat, 

 surioara mea, 

 draga mea surioară haioasă, 

 apoi am acceptat invitația ei de a juca cu mâinile 

 acel joc al fetelor, știi tu,  

 An-tan-te 

 dizer-mane-me, 

 iar după ce am jucat, 

 Kiti a zâmbit fericită, 

 așa cum mestecă fericită biscuiți, 

 m-a luat de mână 

 și m-a scos din camera ei, 

 cerându-mi apă prin semne. 

  

 Așa mi-a povestit de dimineață Felix, 

 o întâmplare cu o surioară cu autism, 

 desigur, una fericită, 

 altfel de ce i-ar fi sclipit ochii mari? 

 Și i-ai dat apă, am vrut să știu, 

 ca să leg capăt de capăt de întâmplare, 

 deși legătura s-a făcut și fără întrebarea mea utilitaristă. 

  

 Nu, nu i-am dat, 

 fiindcă n-am avut, 

 mi-a răspuns Felix,  

 iar Kiti nici n-a cerut mai departe 

 pe scară ierarhică, 

 semn că setea i-a fost cumva ostoită.