Să ne iubim copiii

Cum vin ideile? Spontan și în urma unui proces cognitiv intens sau mai puțin intens. Ideile spontane au și ele un fond cognitiv, probabil neintenționat. Copiilor le vin idei multe. Ei sunt extrem de receptivi la informații noi, așadar există un potențial ideatic considerabil. Copiii nu iubesc cenzura. Ei nu știu nici de autocenzură, deși învață câte un pic despre ea pe măsură ce cresc. De aceea ei se exprimă liber și dezinvolt. Unul dintre rolurile copiilor în viața adulților este și acela de a îi ajuta pe cei din urmă să redevină liberi din punct de vedere spiritual, în ciuda percepției de condamnare, destul de comună printre adulții, viitori și actuali părinți. Dar nu despre asta vreau să scriu. 

 Ci despre cum, dar mai ales cât de mult limităm avântul copiilor. Mie, bunul simț îmi trasează pentru educația copiilor niște limite de netrecut și anume două: în primul rând, copilul să învețe să nu își pună viața și sănătatea în pericol, apoi, prin comportamentul său, să nu lezeze integritatea fizică și morală a altei persoane. În afara acestor granițe, libertatea de exprimare a copiilor este dezirabilă. De ce? Pentru că întregul comportament al copilului este rodul curiozității sale sănătoase și duce la învățare complexă, dezvoltarea creativității sale, spirit critic și analitic, bucurie în cunoaștere. 

 Să permiți și să dezvolți un astfel de teren favorabil pentru dezvoltarea copilului tău, nu este cel mai ușor lucru de pe Pământ. De aceea meseria de părinte este o meserie superioară. Înseamnă renunțare, acceptare, învățare prin analiză, eroare, soluționare, testare, revenire. Înseamnă atenție crescută și autocenzură. Înseamnă eliberare de prejudecăți și deschidere deplină. Și, evident, înseamnă iubire și respect pentru copil. Totodată înseamnă conștientizarea faptului că darurile primite, copiii, nu ne sunt oferite spre a ni le însuși, ele ne sunt date ca o compensație a vieții, sunt daruri de suflet, pentru împlinire reciprocă trupească și spirituală. 

Copiii nu există pe lume ca să ne îngreuneze nouă, adulților viețile. Copiii nu ne murdăresc pereții, ne rod mobila, ne taie perdelele și nici nu își refuză accesul pe lista de premianți în orice ar fi, doar ca să ne facă nouă în ciudă. Copiii experimentează, cercetează, învață, dar se și străduiesc doar pentru noi necondiționat, din iubirea ce ne-o poartă, deoarece așa ne este nouă, oamenilor, dat să fim. 

Știind lucrurile astea, îmi e mai ușoară transformarea în părinte, îmi e mai la îndemână empatia, mi-e mai dragă exprimarea neconvențională a copilului și mai netulburatoare franchețea lui. Iubirea ce mă cuprinde odată ce am devenit părinte mă învață umilința și îmi devine autentică. Ajung astfel să scap de egoismul de a crede că numai eu și ce este al meu contează, ca atare voi privi cu respectul cuvenit pe cel de lângă mine, indiferent dacă acesta este adult sau copil. Și pun în felul ăsta umărul, scot lingurița din buzunar ca să ajut la stingerea incendiului, așa cum metaforic spune Amos Oz, incendiu reprezentat de marele dispreț pentru copii, manifestat astăzi în societatea noastră românească.