Oamenii nu sunt stăpânii lor deplini. Deși trăim și respirăm sacadat un aer hipermodernist, ritm impus de propriile și năucitoarele noastre cuceriri tehnologice, tânjind astfel nebunește la infailibilitate, trupurile noastre, dar și mințile, sunt iremediabil dependente de forțe divine. Trăim împreună și decidem unii pentru alții cu exaltare și pe orbește, crescuți în trufie, învățați în aroganță, așadar fără bun simț elementar. Jucăm prea ușor rolul lui Dumnezeu, iar pseudosuccesul reprezentației noastre ne ia mințile, golindu-ne de empatie. Ne îmbătăm cu dispreț pentru semenii noștri și îi tratam samavolnic. Pentru că puterea smintește omul, iar noi suntem la începutul acestui mileniu puternici. Sau, mai bine, ne simțim puternici. Dar oamenii nu sunt stăpânii lor absoluți, în ciuda faptului că au o oarecare forță de influențare a naturii și a divinității și sunt în continuare perfectibili, o, ce provocare!
Ne plâng nouă înșine de milă de fiecare dată când citesc despre milioane deșertate în buzunare onorabile, în scopuri arogante, ca de exemplu acelea în care îți congelezi țesut ovarian cu intenția de a concepe peste cincisprezece ani, pur și simplu pentru că în acest moment ești ocupată cu altceva decât cu a deveni părinte. Nu sunt nicicum influențată în vederea mea de cine știe ce curent autoritarian, în schimb nu-mi pot stăpâni lacrimile pentru milioanele de copii infometați de pe Pământ, ce, poate, ar putea să zâmbească uneori și cu burticile pline, în lipsa pornirilor egocentrice autoglorificatoare ale omului hipermodern, puternic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu