Peste drum de nasul meu

 Să opresc mașina aici? Oprește-o, că e bodyguardul ăla de treabă! I-am cerut părerea lui Horica și el mi-a răspuns. Așa că am oprit-o, după o scurtă ezitare și încă un scurt dialog gestual și mimat cu bodyguardul 'de treabă'. Într-adevăr, e cumsecade, nu ca animalul ăla care mă amenință, de fiecare dată când îndrăznesc să opresc mașina pe locul pe care îl apără cu atâta mândrie și scrupulozitate, ba că 'vine platforma', ba că 'nu aveți voie să opriți aici'. Îmi chiar amintesc cu ușoară jenă pentru mine, dar și pentru el, de o reprezentație gratuită, nefirească și absolut penibilă, pe care i-am oferit-o cu una dintre ocaziile cu care a încercat ori să mă sperie, ori să mă ademenească să 'sar' cu un îndulcitor. Și-a transportat corpul mătăhălos înspre geamul meu și a repetat, nu pot să vă las, fiindcă vine platforma. Platforma? Ăsta-și bate joc de mine? 'Ce platformă, aici nu vine niciodată nici o platformă! Ce aveți cu mine? Vi s-a năzărit brusc, eu nu pot să opresc aici mașina, în schimb, uite celelalte mașini cum au oprit și opresc în continuare! Nu vă place fața mea? Uite-o, uitați-vă bine și mult la ea, așa, foarte bine, poate vă vine rău sau poate vă obișnuiți cu ea!', zic eu, iar tirada mea, dar și gestul, prin care îmi expun, printr-o întindere de gât și o încadrare cu palmele a feței presupus nesuferite, își lasă adresantul perplex. În plus, surprinderea ce l-a încremenit pe bodyguard a fost amplificată de ridicolul imaginii din planul doi, adică planul din spatele meu, acolo unde Horica, aflat în plin proces de schimbare vestimentară după antrenamentul de tenis, se afla nici mai mult, nici mai puțin decât în chiloți. Așadar, băiatul a izbucnit în râs și a încercat să își ascundă stinghereala iscată de mine sub tricoul alb de școală, iar eu, eu am rămas cu gâtul de girafă ce-mi lipea, aproape, fața de geam și cu încă un rest de bâiguială, 'fața mea, fața mea, fața mea...'. Omul a plecat spășit, cu coada între picioare, scena l-a șocat, nu părea deloc amuzat, în timp ce Horica și cu mine am plecat mai departe râzând, eu ascultându-i băiatului, printre hohote, dojana:'Doamne, mamă, ce ai?'.

 Mă rog, asta a fost acum vreo lună-două, astfel că, văzându-l pe tipul de treabă, m-am bucurat, bine că am unde să las mașina. Vă mulțumesc, aș vrea să vă fac cinste cu o cafea, pot să vă cumpăr o cafea, am vrut să îmi arăt mulțumirea ceva mai mult decât printr-o vorbă bună și un mulțumesc. Apoi m-a impresionat, stați liniștită, eu nu am voie să beau cafea, sunt sub un tratament agresiv care mă costă un regim alimentar drastic, în schimb, mă lasă să trăiesc. Of, nu pot să trec pur și simplu peste toate întâmplările pe care le întâlnesc, mi-am rupt din timpul meu și-al lui Horica cinci minute, ca să îl mângâi cu o vorbă bună. Bărbatul era calm, vorbea încet și părea împăcat, chiar optimist cu viața lui. Mi-a spus despre el, familia lui, decent, doar fiindca l-am întrebat.

 Durerea acționează înșelător precum cafeaua, după un impuls scurt, intens de dezumanizare, efectul pe termen lung este de umanizare, da, da, durerea umanizează, la fel cum cafeaua te moleseste. Însă eu tot mai cred că durerea omului nu este condiție necesară și suficientă pentru apariția sentimentelor omenoase, de bunătate și empatie în noi, oamenii. Spune-mi naivă, idealistă, lunatică, spune-mi cum vrei, eu știu că întâlnirea dintre doi oameni este doar la un infim pas depărtare de armonie.