In culorile curcubeului. Dragon

PS asta a fost la ora de desen. La cea de dirigenţie doamna profesoară le-a cerut copiilor să scrie pe bileţele subiecte pe care aceştia ar dori să le dezbată împreună. Horica a scris: elicoptere de atac!!! Cred că va fi dezamăgit:).

Biscuitele refuzat

Biscuiţii au fost întotdeauna motivatorii principali şi cei mai puternici pentru Kiti. Dacă este vreun program mai dificil de asimilat pentru ea atunci ne gândim să o recompensăm cu biscuiţi. Nu mai folosim recompensele acestea primare cu o frecvenţă atât de mare ca la începutul terapiei însă există programe expresive destul de multe în orarul zilnic al lui Kiti iar aceste lecţii sunt extrem de dificile şi neplăcute astfel încât avem nevoie de motivatori puternici câteodată. Iar aceştia sunt deseori reprezentaţi de biscuiţi. Şi fiind atât de apetisanţi în ochii lui Kiti, biscuiţii au încă mai demult şi etichetă în guriţa fetiţei silitoare. Ei sunt "bite". Bite este asul din mânecă, este bagheta magică şi este deliciul absolut. Având aşa o putere curioasă şi dominantă, biscuite este printre cel mai frecvent cuvânt rostit de Kiti până acum. Vrea biscuite, spune "bite". Vrea des biscuite, spune des "bite". Atât de des încât atunci când se întâmplă să vrea şi altceva Kiti spune spontan tot "bite". Doar la prima sau a doua încercare, apoi se autocorecteaza.

Încă o menţiune: orice şi-ar dori Kiti în orice moment al zilei, dacă îi oferi un biscuite probabil că nu te va refuza.

Totuşi...

Ieri dimineaţă tati îşi pregătea o cafea la bucătărie. Cum Kiti este foarte atrasă de bucătărie cu misterioasele sale cutii şi sertare pline de surprize, a observat imediat că există un potenţial de ceva dezmăţ culinar acolo şi binenteles că s-a înfiinţat la uşa bucătăriei îngăimând ceva spre tatăl ei. Ce doreşti, o întreabă tati iar Kiti nu catadicseşte să se concentreze suficient ca să rostească clar aşa că repetă aşa-zisul cuvânt de dinainte. Tati insistă, nu înţeleg, poţi să repeţi şi Kiti scoate din mânecă asul ei:"bite". Tati, doar e duminică şi toţi merităm din când în când câte o bucurie mică pentru care nu muncim propriu-zis pe moment, scoate din cutia roşie de tablă un biscuite şi i-l dă lui Kiti. Ei, dar se întâmplă surpriza: Kiti ia biscuitele în mână, se uită la el, îl priveşte şi se gândeşte câteva secunde după care, contrar întregii istorii trecute a lui Kiti cu biscuiţii din viaţa ei, se îndreaptă spre cutia roşie cu biscuiţi, îi deschide acesteia capacul, repune biscuitele cruţat lângă confraţii săi, potriveşte capacul peste cutia de tablă şi, uitându-se la tati, spune: "apă".

Nu mai spun că a primit apa binemeritată de la tati însă spun că Kiti, pisicuţa, ne-a mai uimit o dată. Şi sunt sigură că o va mai face. Gestul ei este foarte complex. Privind la biscuitele din mâna ei, de nerefuzat altădată, ea se gândeşte şi hotărăşte singură să îl pună la locul lui. Acest fapt, atât de neînsemnat poate pentru unii, este plin de semnificaţie pentru noi. Iar înlănţuirea acţiunilor ce au urmat, cu atât mai mult. Din nou, bravo Kiti!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine pe Kiti. În primul rând trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă cu două braţe, roşie, de la Ikea, în braţele mele mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine şi este supărat şi pe Kiti fiindcă am un tic nevos pe Kiti fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acasă acum, o să se bucure să afle când va veni că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul proaspăt spălat al lui Horica s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori dar si pentru spectatori, jocul destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

Silence, please. It's time!

E greu pentru un băieţel de trei ani să îşi însoţească mama la un meci de tenis?

Răspuns: nu. În general acesta adoră să fie în preajma mamei sale oriunde şi oricând, chiar şi noaptea dacă nu mai ales noaptea.


Ce poate face un băieţel de trei ani la un meci de tenis ca să nu se plictisească prea tare ţinând cont de faptul că la vârsta lui tenisul este distractiv atâta timp cât nu trebuie urmărit în linişte?

Răspuns: O mulţime de lucruri ca de exemplu: să aplaude zgomotos după fiecare minge laolaltă cu ceilalţi spectatori, dar mai ales cu mama lui; să strige "bravo" când şi când chiar dacă uneori niciunul dintre jucători nu ar putea accepta cinstit această apreciere; să imite şi să se amuze de fiecare dată când aude anunţul ferm şi caraghios al arbitrului, "time"; să profite din plin de fiecare scurtă pauză dintre game-uri ca să urce, să intre sub sau să se întindă pe bancutele din loja în care se află; tot atunci să-şi poziţioneze căţelul, avionul şi ce alte mici gadgeturi mai are la el în diverse aranjamente mai mult sau mai puţin haotice în micul său spaţiu; să aleagă dintre cei doi jucători pe unul care nu se ştie din ce motiv este mai atractiv pentru el ca să ţină cu el şi să îl încurajeze când şi când "hai, Riba!"; şi încă multe altele.


E dificil pentru mama băiatului de trei ani să urmărească un meci de tenis alături de fiul ei?

Răspuns: nu, atâta timp cât plăcerea de a urmări meciul de tenis nu o depăşeşte pe cea de a-şi privi şi ajuta băieţelul să găsească bucurie oriunde şi oricând.

De bunavoie

O ştiţi pe pisicuţa Kiti? Miau-miau, se gudură printre picioarele şi mâinile mele. Îşi lasă capul moale între umeri şi se apleacă din trunchi ca să intre sub braţul meu drept. Miaaaaau, îmi zâmbeşte discret dar plin, aţi mai văzut vreodată un zâmbet discret dar totodată imens? Vino pis pis pis, ridic braţul şi în acelaşi timp îi răsare şi caputul dintre umeri şi de sub braţul meu. A reuşit să-mi intre pe sub piele. În mijlocul culoarului dinafara supermarketului mă opresc să-i împărtăşesc îmbrăţişarea, cine are o pisicuţă, ştie de ce!

E tot mai înţelegătoare şi sunt tot mai înţelegătoare. Încetişor îi descoperim şi crâmpeie de spontaneitate. La casa de plată pun cele cumpărate deoparte şi potrivesc o sacoşă larg deschisă în dreptul lor. Nu apuc să transfer produsele în plasă pentru că cineva o face mai repede în locul meu. E Kiti care mă lasă o fracţiune de secundă mută de uimire. Îi zâmbesc aprobator şi încurajator şi o ajut şi eu. Umplem sacoşa repejor şi o deschid şi pe a doua. Kiti îşi face treaba cu devotament şi implicare, atât de multă încât aruncă sticluţa de apă pe jos. Se apleacă cu mimică îngrijorată şi ridică apa de pe jos. Văd că se descurcă bine şi o las ca să plătesc. Între timp Kiti termină ceea ce ce singură a început, în realitate insa doar cred eu că termină întrucât ceea ce am cumpărat este deja în sacoşe. Achit şi îmi pun portmoneul în geantă. Kiti între timp ia punga de pâine feliată a clientei de după mine şi o pune în geanta noastră. O iau şi o repun pe bandă. Kiti insistă, reia acţiunea. La fel fac şi eu, în plus îi explic că pâinea nu ne aparţine. Kiti pare că înţelege, de fapt ştiu că înţelege însă nu îşi poate înfrânge impulsul de a lua pâinea şi a o pune la noi în sacoşă. O mai repun o dată printre lucrurile femeii din spate şi îi arunc o privire mustrătoare lui Kiti. Kiti izbucneşte într-un hohot scurt de râs, e clar, acum totul devine o joacă. Mai am nevoie de câteva secunde ca să îmi organizez plasele, geanta şi copilul mic timp suficient pentru mâna îndemânatică a lui Kiti să ia pentru a patra oară pâinea de la locul ei. Casieriţa care a asistat la fază, apucă rapid şi uşor isterizată punga cu pâine şi o trage spre ea cu un "nu, nu e a ta!" şi o mimică de copil care-şi apără cu patos jucăria. Îi spun "scuzaţi-o, va rog, are autism" şi văd că vorbele mele o împietresc. "Staţi liniştită, nu e nici o problemă" încerc să îi readuc viaţa în muşchii feţei, e drăguţă, îi pare rău deşi nu are de ce, cred eu. În definitiv nici nu ştie că i-a făcut un compliment pisicuţei noastre care s-a comportat exemplar până la pâinea femeii din urma noastră. Plecăm zâmbind din magazin. Eu, pentru descoperirea unui nou semn de spontaneitate din partea lui Kiti; Kiti, pentru bucuria de a fi fost apreciată; iar Felix, pentru că aşa "e faţa mea", zâmbitoare, nu ştiaţi?

Later edit: pe canapeaua din spatele meu stau dragii mei toţi trei înghesuiţi unul într-altul. Horica îi explică lui Kiti că se va juca cu ea după ce termină de citit câteva pagini din cartea lui. Felix ca un cameleon ia aspect de cititor cu o cărticică în mână precum Horica. Iar Kiti, Kiti îl ascultă pe Horica şi îi răspunde înţelegătoare cu cel mai gingaş, clar şi mai frumos "DA" pe care a fost vreodată în stare să-l spună. Să nu credeţi că exagerez, copiii se mai miră încă de ce a ieşit din guriţa ei zgârcită cu vorbele!

Zi cu soare

Am intrat într-un magazin pentru tot ceea ce are legătură cu instalaţiile unei case. Un fel de "women's secret" bărbătesc. Deaceea când am deschis uşa grea de la intrare şi am păşit în sala-hala rece şi întunecată am fost izbită de mai multe priviri iscoditoare şi interesate. În plus am avut şi o parte dintre copii cu mine. Altă specie ciudată pentru aşa un loc, noroc că, deşi copii, reprezentau totuşi partea masculină, mulţumesc dragilor că mi-aţi fost amortizoare! Am reuşit cu relativă uşurinţă să achiziţionez o listă de produse, e uimitor cum poţi să înveţi anumite lucruri complet necunoscute şi pe care nu ţi-ai imaginat vreodată că ai putea măcar să le auzi. Băieţii nu s-au plictisit, o dată pentru că ei nu se pot (încă) plictisi iar apoi pentru că, băieţi fiind, au o atracţie şi un interes naturale pentru şuruburi, coturi şi robineţi. Horica a urcat şi a coborât treptele ce duceau la un etaj neexplorat de niciunul dintre noi de câteva ori bune iar Felix l-a urmat îndeaproape. Au lansat avioane din hârtiile colorate ce făceau în zadar reclamă magazinului de la etaj şi până jos, s-au urmărit printre centrale şi radiatoare cu un pistol de apă. Eu am ridicat o dată- de două, maxim de trei ori vocea la Felix ca să-i întrerup bălăceala degetelor în apa potabilă de la dozator. La casierie am aşteptat să achit şi să primesc factura pentru ceea ce am cumpărat compătimind-o în sinea mea pe fata pierdută într-o lume de şuruburi şi am ascultat povestea lui Felix care zicea vitejeşte cum s-a întâlnit el deunăzi cu doi T. rex-i pentru a căror captură s-a înarmat de fapt cu pistolul verde de apă şi cum s-au împrietenit ei în cele din urmă şi au dansat Moonwalker pe muzica lui Michael "Jasken". Legătură dintre Felix şi cei doi T. recsi s-a dovedit a fi una de genul love-hate întrucât, deşi bucuroşi să danseze împreună, la întrebarea mea ce vrea să-i fac de mâncare pentru mâine Felix a spus mazăre cu piept de T rex. Aşa am să fac dar în cazul în care nu găsesc piept de T. rex voi cumpăra piept de pui.

Kiti a mers pentru prima dată la şcoală. Se pare că şcoala nu este destul de "specială" pentru Kiti. În sensul că nefiind sedată, ca alţi copii de pe-acolo, Kiti nu stă o oră întreagă în băncuţă ei. Ea are nevoie de mişcare motiv pentru care de mâine va sta doar două ore. Măcar la început. Apoi mai vedem. Ştiam dar acum m-am convins: nu poţi să pui toţi copiii cu probleme la un loc. Şi ei sunt diferiţi iar problemele pe care le au îi diferenţiază şi mai tare. Măcar sunt doar 5 copii în clasa lui Kiti. Şi este însoţită.

Horica a venit de la şcoală şi îşi face temele conştiincios. Kiti e obosită, ar vrea să adoarmă dar nu o las şi Felix stă "liniştit în coteţul său" sau "în locul ăsta frumos pe care l-am găsit io", adică sub masă. Eu scriu cu senzaţia că am un balon umflat în stomac şi cu gândul la un ceai călduţ pe care o să mi-l fac imediat ce spăl şi culc copiii. Adică în 3 minute!

Drumuri

Astăzi nu mi-a mai plăcut în Bucureşti! Am căutat librăriile de pe Magheru dar ca să ajung acolo am avut de trecut munţii. De data asta greul şi urâtul mi-au apărut sub forma deja faimoaselor maşini parcate până-n ziduri astfel încât doar de te-ai strecura cu trup firav ai încăpea pe trotoarul minuscul; apoi de sub piatra scoasă din drum şi din gropile cu traiectorii neaşteptate ale străduţelor odată elegante praful ancestral cu miros dezgustător de urină aproape te cuprinde de nu găseşti grabnic calea spre vreo piaţetă.

Având de parcurs mai multe sute de m pe jos sunt nevoită să îmi duc puiuţul în cărucior, de nu, voi fi cu siguranţă obligată să îl car la un moment dat. Ceea ce e exclus acum şi aici. În atari condiţii căruciorul meu lăudat îmi este deopotrivă prieten şi povară.

Mi-ar plăcea să nu mai circule nici picior de maşină prin centrul bietului Bucureşti. Oricum sens nu are să o facă. Distanţele sunt mici, ele se pot parcurge cu uşurinţă altfel decât cu maşina dar ştiu că lucrurile nu sunt aşa de simple. Cert este că nu este deloc prietenos cu pietonii, nici măcar acum, de ziua lui. Astăzi nu mi-a plăcut în Bucureşti!

Nimicuri zilnice sau cum ne adaptam noului ritm

A început şcoala, am intrat în alertă însă constat, deşi numai după câteva zile, că nu e chiar atât de rău pentru mine dar nici pentru Horica să aibă şcoală după amiaza. Orele încep la 12, într-o zi chiar la 11 şi nu se termină mai târziu de 5 decât într-o singură zi (la 6) astfel că nu este compromisă, aşa cum mă aşteptam, întreaga zi. Dimineţile suntem la "tenisul lui Hoica", în parcul "nostru" familiar, deci prietenos şi nu e nimic mai îmbucurător decât să-ţi începi ziua în oraşul ăsta poluat şi încărcat de zgomot cu mişcare în natură. Iar dacă dimineţile de septembrie sunt la fel de senine şi blânde ca cele ale săptămânii în curs, atunci garantat este asigurată doza necesară de energie pentru o zi bună.

Dacă voi reciti cele de mai sus mă voi minuna cum am putut să scriu chiar eu aşa ceva. Asta întrucât nu aş fi crezut să pot să regăsesc natura în centrul oraşului. Probabil că depinde şi de cum vrei să trăieşti şi de cât de mult efort vrei să depui ca să te simţi cât de cât bine.

Clasa a cincea continuă să fie "extraordinară" pentru Horica ceea ce nu poate decât să mă bucure. Asta pe lângă faptul că profesoara de muzică s-a autodeclarat "cea mai rea" profesoară din şcoală şi i-a ameninţat pe copii încă de la prima întâlnire cu note de unu sau doi. I-a mai întrebat pe copii dacă ştiu şi alte arte înafară de muzică iar Horia, foarte comunicativ, a răspuns "artele marţiale". Fiind aşa cum se doreşte a fi, cea mai rea profesoară din şcoală, doamna de muzică l-a apostrofat pe Horica pentru "gafa" impardonabilă lăsându-l ironic şi arogant pe copil în neştiinţă, acesta întrebându-se în van "atunci de ce se numesc arte?". În rest, cartea de istorie este aproape dată gata, ah, de-aş fi fost şi eu aşa nu mai pătimeam la orele de istorie, la fel şi geografia. Iar sandwichurile de la Snack attackul de lângă şcoală sunt delicioase.

Kiti începe şcoala într adevăr abia de luni şi nu este nerăbdătoare sau nu pot eu să identific vreo emoţie în sensul ăsta la ea. În schimb de dimineaţă am asistat cu toţii , chiar şi tati, în premieră la o demonstraţie de raţionalitate, agilitate şi îndemânare din partea lui Kiti care, murdărindu-se pe mâini cu gem, s-a îndreptat rapid spre sulul de şerveţele, l-a rulat eliberându-şi două şerveţele pe care le-a rupt şi cu care s-a şters pe mâini de gem. Asta din partea lui Kiti, fetiţa care aşteaptă leneşă şi pasivă să i se rezolve toate problemele. Acum se odihneşte puţin în camera lui Horica unde se joacă şi Felix în aşteptarea mesei de prânz.

Care Felix a fost foarte nemulţumit de mine văzându-mă că pun în oala de pe foc apa fiartă cu fierbătorul cu care fac ceai de obicei, asta pentru că "mie nu-mi piace supica fierbinte, de ce o faci aşa?". Adevărul că logica lui îmi place şi mie, nici eu nu mă înnebunesc după supici fierbinţi de pe foc dar alt fel nu cunosc şi nu că aş evita să ard gazul de pomană la propriu (pentruca oricum în schimb ard curentul) dar nu vreau să ard gazul de pomană la figurat întrucât prefer să ies cât mai repede din bucătărie pentru că am şi nişte facturi de plătit. Ah, mi-am amintit, mai trebuie să îmi plătesc o datorie pe care am făcut-o întrucât am ratat o întâlnire unde nu am ajuns nu pentru că aş fi întârziat (asta eu nu o fac decât foarte foarte rar şi întârzierea nu ţine de mine) ci pentru că am crezut că e marţi dar era miercuri. Motiv pentru care îmi cer scuze şi public faţă de cei care m-au aşteptat în zadar şi promit să-mi găsesc cât mai curând agendă pe noul an şcolar ca să-mi completeze memoria îngustată şi nerevizuita de ceva vreme.

Schimbare

Am o oboseală în mine... Şi nu-mi place să dorm dupăamiaza. Nu că mi-aş permite, nu, asta nu, cel puţin nu când Horica învaţă dupămasa. De fapt e impropriu zis după masă întrucât copilul ăsta n-ar putea înghiţi o masă de prânz înainte de ora amiezii. Astfel că pleacă la şcoală nemâncat, are totuşi un sandwich şi o sana în ghiozdan pe care sper să le dea gata.

Deci, simţind aşa o oboseală mare, încerc să mă eliberez de ea întinzându-mă pe canapeaua roşie. Felix e pe trambulina de lângă canapea. Mănâncă un măr şi ţopăie: sus-jos, sus-jos... Kiti are liber, se învârte ca leul în cuşcă. Vine lângă mine şi se aşează (de fapt se trânteşte pe mine dar toată lumea îi ştie salturile, chiar şi muşchii picioarelor mele care se contractă defensiv în aşteptarea celor peste treizeci de kilograme ale lui Kiti în cădere). Vine lângă mine ca un căţeluş (comparaţiile cu diverse animale îmi vin acum, după citirea impreuna cu cei doi copii a câtorva fabule) şi apropo de căţeluş, astăzi, pregătindu-ne să intrăm într-un magazin, Felix a vazut un câine desenat pe uşă, tăiat cu o linie roşie. A intreabat cine l-a mâzgălit şi i-am spus, bieţii câini nu sunt primiţi în magazin; da,da, ştiu, nu plânge, doar fii atent si nu lătra şi totul va fi ok!

Iar am fugă de idei, parcă eram obosită, nu-i aşa? Da, şi de oboseală parcă mă întinsesem pe canapeaua roşie să mă relaxez un pic. Şi parcă mă invadaseră copiii pe canapeaua roşie. Şi profit de invazia asta apucându-l pe Felix de o coapsă cu mâna stângă, între timp nu mai ţopăie, doar sta pe trambulină, uşor, să nu îl gâdil, nu pot să-i ţin acum isonul într-o partidă de gâdileală. Cu mâna dreaptă îi prind mâna lui Kiti ajunsă de acum deasupra mea. Şi...închid ochii. Ah, ce relaxare! Completă, fără compromisuri! Pe canapeaua roşie şi în nădejdea mâinilor pe post de organe inteligente elimin oboseală după oboseală cu fiecare secundă. Şi, nu că oboseala ar fi puţină, dar secundele sunt lungi, pentru că nu-mi trebuie decât câteva ca să mă revigorez. Şi îmi amintesc cum dormea Kiti de prânz, tot pe canapeaua roşie, acoperită aproape în întregime de corpul meu, înfăşurată cu braţele mele, când era un bebeluş sau chiar un pic mai mare. Şi mă uit acum la ea, aproape o domnişoară!

Kiti începe şcoala. Haios e că începe direct cu clasa a doua. Criteriul-aspect fizic a fost determinant :). Am sărit şi noi cu ocazia asta peste emoţiile primei zile de şcoală în clasa întâi. Horica a început şi el ciclul gimnazial, programul lui s-a întors invers. Profesorii de până acum sunt "faini" şi doamna diriginte este foarte bună (nici nu mă aşteptam la altceva, doar predă istoria).
Felix? Felix nu a început "gădăniţa". A fost la un moment dat interesat de acest subiect dar apoi, aflând că mami lui nu merge la grădiniţă, a refuzat. Am acceptat refuzul, nici la grădiniţă nu cred să se accepte câini. Deocamdată.

Titlu plagiat: operatiunea monstrul

Nici bine nu pornim de dimineaţă de acasă în formaţie incompletă, că unii dintre noi lucrează pe model japonez-vacanţe scurte şi rare, (acum deschid o paranteză în paranteză şi îmi permit o pauză de râs determinată de întrebarea lui Felix "mami, tu faci ouă?", întrebare sigur în legătură cu dialogul pe care l-am avut împreună ieri pe tema mamifere/păsări, inchid paranteza din paranteză), deci, abia porniţi la drumuri administrative, eu cu băieţii mei, primim un apel telefonic. Fiind la volan, încalc regula şi primesc apelul, mai ales că bulevardul Mihai Bravu, pe care mă aflu, îmi permite să o fac. N-au trecut mai mult de zece minute de când am îmbrăţişat-o pe Kiti de plecare şi văd că cea care mă sună este L, profesoara fetiţei, apoi aud la telefon o voce disperată, ce imi aduce fiori reci pe spinare. Intreb dacă s-a întâmplat ceva.

"Are Kiti o jucărie-insectă mare? E o insectă uriaşă aici!!! Are o jucărie-insectă?" şi vocea ei sună a teamă, scârbă, neputinţă.

"Ce spui? Are mai multe insecte pe-acolo!" încerc să o calmez de la distanţă.

"E mare şi merge. Are o jucărie-insectă?", repetă L automatic.

"Dacă merge, nu cred că e jucărie" îi spun amuzată, deja imaginându-mi o lăcustă mai măricică, n-ar fi prima oară când as găsi aşa ceva în casă.

"Ah, a intrat sub biblioteca roşie, aştept să i se termine bateria!" şi replica asta îmi transformă zâmbetul de dinainte în hohote de râs.

În acelaşi timp, Horica din spate devine mai mult decât interesat de subiect şi îmi răcneşte la ureche neîncetat "spune-i să nu-i facă nimic, spune-i să o prindă, spune-i să izoleze zona" astfel că mă văd nevoită, pentru siguranţa traficului rutier, să răcnesc la rândul meu in masina, sa cer "LINISTEEEE!". Obţin pe jumătate ceea ce voiesc cu răgetul meu (iată un argument pro al faptului că mami nu face ouă ca o pasăre, ci rage ca un mamifer) şi continui să o liniştesc pe L, sugerându-i să acopere insecta uriaşă şi nepoftită cu găleata din baie.

"Eu nu mai fac lecţii în cameră la Kiti", zice ea, "mergem în camera de zi, mi-e tare frică".

"Bine, aşa să faceţi şi, dacă ai de luat ceva din cameră, apără-te cu Kiti pe post de scut când deschizi uşa", glumesc cu ea. "Apropo, Kiti a văzut-o?"

"Cred că da, dar a intrat imediat sub bibliotecă şi poate doar a zărit-o!" zice L şi mi-o şi imaginez pe Kiti uitându-se blazată şi uşor amuzată, dar nicidecum speriată, la mica-marea creatură cum îşi caută ea repede adăpost sub rafturile cu jucării.

Horica uită între timp de dorinţa mea de a scădea din decibeli şi revine cu gura mare cu idei de supravieţuire: "L, du-te în camera mea, şi ia de pe dulap scutul şi sabia mea de lemn, pune-ţi casca medievală pe cap şi luptă-te cu insecta. Dar n-o omorî, doar neutralizeaz-o! Ai grijă să nu fie un centiped uriaş veninos că ăsta poate trăi în casele călduroase din Europa sudică şi estică şi te poate capsa! Câte picioare are?"

"Nu ştiu, n-o mai văd, dar cred că are patru picioare!", L, tot cu vocea tremurândă iar informaţia asta sau poate vocea fetei sau probabil ambele ne fac să râdem din nou în maşină. "Mi-a spus mie Felix acum două zile:L, uite o insectă mare aici!" continuă ea.

"Ai văzut o insectă uriaşă, Felix?" îl implic şi pe mezin în grozăvie, bună idee căci pare nedumerit şi stă prea tăcut ca să zic că e în apele lui.

"Daaaa, am văzut o insectă maaaie în cameia lui Kiti şi avea nişte gheare imense!" se lasă Felix implicat răspunzând cu o voce îngroşată dinadins pentru gravitatea momentului şi, păcat că nu-l pot vedea, imaginându-mi ochii lui frumoşi şi mari măriţi încă pe-atâta.

"E clar, e un monstru acolo!" decid eu, în glumă desigur şi închid.


După un timp ajungem şi noi acasă, bine-nteles că fugim direct în camera lui Kiti, să vedem insecta gigantică, aşa cum ajunsese deja de atâta aşteptare şi curiozitate in minţile noastre. L a fost o eroină. A capturat-o exact aşa cum şi-a dorit Horia să o facă. În siguranţă, captivă sub găleata de la baie. Când ridicăm găleata o vedem. Nu este o lăcustă uriaşă, dupa cum ne-am aşteptat. Este tot uriaşă, dar este o coropişniţă. E ca o furnică maro uriaşă, are pe puţin 7 cm, două antene lungi şi doi cleşti ca scissor man. Picioare? Nu-mi dau seama câte are pentru că nu am loc de Horia şi Felix, bucuroşi de noul lor pet. Cu ajutorul unei coli de hârtie o ridică de pe podea şi o transferă într-o cană pe care o acoperă cu o altă coală de hârtie perforată cu mai multe găurele pentru a-i asigura insectei oxigenul necesar supravieţuirii. Acum sunt înconjuraţi de câteva cărţi despre insecte, caută, vor sa afle ce mănâncă, pentru a-i pregăti meniul.

Aaaaa, nu inainte de a lipi pe usa camerei sale o alta coala de hartie pe care sta scris asa: "RESTRICTED AREA. DO NOT ENTER!!!!! Run for your life! Wanna be eaten? Cold embrio storage. HEAR ME???"
V-am mai spus pe-aici ca e un biolog in devenire!

Prinţesa si oglinda

A fost odată ca niciodată o prinţesă frumoasă şi bună (ca orice prinţesă dealtfel). Dar ea nu ştia că este frumoasă deşi toţi îi spuneau asta din când în când. Ba chiar era speriată aproape de imaginea ei din oglindă astfel încât evita să se privească atunci când întâlnea vreo oglindă deşi, dacă o urmăreai pe ascuns cu mare atenţie observai uneori că aruncă câte o privire scurtă fetei de dincolo de perete. "Oare cine eşti tu şi ce vrei de la mine?" părea că o întreabă temătoare fetiţa cealaltă. Era un fel de Cenuşăreasă căci n-avea nevoie de oglindă să se admire. Şi tot ca în Cenuşăreasa, s-a găsit şi în povestea asta o zână bună care cu bagheta magică (ei, poate magică e e o exagerare) a transformat rochiţa prinţesei într-una de basm. Îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, prinţesa a devenit deodată atentă. Ochii au început să strălucească la fel ca rochiţa, degetele subţiri au mângâiat pietrele preţioase cusute pe rochie, guriţa s-a dezlănţuit într-un hohot de bucurie. Prinţesa a plecat urechea la exclamaţiile supuşilor "sunteţi nespus de frumoasă", "străluciţi ca o stea" şi, fericită, a fugit spre sala oglinzilor. Timidă, prinţesa a ridicat privirea spre peretele cu oglinzi. Apoi i-a zâmbit fetiţei din oglindă. Iar pentru că aceasta i-a întors zâmbetul perfect, prinţesa a îmbrăţişat-o cu drag. Şi a început să dănţuiască bucuroasă cât se poate nedezlipindu-şi privirea de imaginea din oglindă până în zori. Şi de atunci, prinţesa nu s-a mai uitat niciodată ruşinată în oglindă, ea trăieşte fericită şi este la fel de frumoasă şi bună şi în ziua de azi.

În rolurile principale:

Kiti, în rolul prinţesei;
Luminitza, în rolul zânei cele bune;
dormitorul, in rolul salii oglinzilor si
mami, în rolul povestitorului, ocazie de care profit pentru a îi mulţumi cu drag mai noii mele prietene, zâna cea bună, pentru gândul ei bun pentru Kiti, fetiţa pe care (încă) nu a cunoscut-o, dar pe care şi-a imaginat-o ca pe o prinţesă frumoasă din poveste.