Ritualul de noapte. Felix.

"E noapte, mami?" întreabă aproape cântând Felix în timp ce vine la prima strigare spre dormitor. La ora opt, aproape că mai vezi încă soarele pe cer dacă te ridici bine pe vârfuri aşa că îi explic că e doar seară dar că până terminăm pregătirile de culcare se lasă şi noaptea. E mulţumit, vorbăreţul se dezbrăca parţial, i-am arătat de câteva ori cum e cu descheiatul nasturilor însă această operaţiune rămâne încă un mister pentru Felix, deaceea am şi eu partea mea în dezbrăcare. Rememorăm momentele şi cauzele fiecărui semn de pe corp, le căutăm şi le facem apelul: "mai am buba de la deget, mami?", întreabă băiatul şi eu mă gândesc ce bine că întrebarea lui n-are decât 7 cuvinte că la cât de suprapuse ca tonalitate sunt într-o clipă i se poate rupe vocea. Ceva de genul:
..............................................mami?"
..................................deget,
...............................la
..........................de
................buba
..........am
"Mai
Apoi, fiindcă face parte din ritual, se cântăreşte, primeşte mândru felicitările mele că a depăşit cu o linie-două 15 kg şi fuge în baie să-şi primească duşul multifuncţional (relaxare, joacă, curăţire, nu în ultimul rând, etc).
Nu înainte de spălarea dinţilor pe care o fac eu pentru el întrucât apariţia vreunei carii mă îndeamnă la prudenţă. Şi, din păcate, nu e prea încântat de acţiunea asta, îl "doare pasta de dinţi, mami!", de data asta pe acelaşi ton :).

***

În pătuţul său primit de la Kiti, care l-a primit de la Horia şi care l-a primit de la un alt copil de pe undeva, din Germania, deci un fel de pătuţ-fourth hand, mai corect însă pat întrucât dimensiunile sale de 140/70 îl recomandă ca pat mai degrabă decât pătuţ, stă Felix îmbrăcat în pijamaua lui "de domn" cum ne place nouă să îi spunem pijamalei din tercot în carouri cu cămaşă şi pantaloni, deci stă Felix înconjurat de Spot, Pepi, Muuu, broscuţa fără nume, soricelul alb, elefantul albastru şi Tigerii, gata să adoarmă cu nelipsitul "noapte bună" pe buze dar şi cu o ultimă întrebare pe ziua ce e pe terminate, întrebare din seria "de unde ai capul ăsta drăguţ, mami?", întrebare care de obicei nu mai aşteaptă un răspuns întrucât moş Ene a trecut deja pe la genele lui Felix încă de dinainte de a se încheia sau, din contră, întrebare care vrea un răspuns amplu şi fascinant ca o poveste frumoasă într-un vis de băieţel.

Nota: floricica din gura lui Felix nu mai exista intre timp. De fapt mai exista insa, cu parere de rau, ne-am luat adio de la ea!

Seară in familie

În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Şi e noapte cu stele şi lună pe cer.
"Hei, ce faceţi acolo?". Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,"şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!". Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

Şi încă un profesor pentru Kiti

Din dreapta şi de deasupra lui Kiti (graţie scaunului său de masă înalt), Felix o atenţionează pe vecina lui de masă imitându-mă pe mine: "mănâncă cu furculiţa, Kiti, nu cu mânuţa!". Kiti, fată bună şi înţelegătoare, apucă furculiţa cu mâna dreaptă şi o încarcă cu paste, aşa cum i-a indicat Felix. Mulţumit şi sfătos ca un bătrânel, Felix zice cu un glas suav şi plin de iubire: "bravo, drăguţa mea Kiti, ai învăţat şi tu ce trebuie să faci!"

Alte frânturi de zi

I-am spus nu te juca la uşa de la balcon pentru că poţi să-ţi prinzi mâna acolo, şi-a întins buza inferioară spre exterior de parcă ar fi fost cozorocul unei şepci întoarsă cu capul în jos, pusă pe gât şi nu pe cap şi m-a privit suspicios, oare s-a supărat sau nu s-a supărat, întrebându-mă mami, m-ai certat? I-am răspuns cum aşa, iubitule, cum să te cert, te-am avertizat doar de grijă să nu te răneşti, dragul meu şi buza inferioară a început să îşi reducă din dimensiunile anterioare, de criză, nu până la cele minime dar pe-acolo.

Am lucrat la început cu ea mult, i-am fost mamo-profesoară şi cred că această meserie o poate egala pe cea de profesoară contrar părerii general acceptate că părinţii nu pot fi profesorii copiilor lor. Era mică, zâmbăreaţă, senină. Acum e mare, mai serioasă, mai gravă. Şi nu îmi mai e elevă de când am demisionat din meseria de mamo-profesoară. Sunt doar mama ei. Mi-a rămas însă reflexul dobândit pe când era mică, zâmbăreaţă şi senină. E eleva mea din când în când şi atunci îmi arată că sunt favorita ei. Ca astăzi când m-a complimentat cu răspunsurile ei atât de curate şi naturale.

Şi-a amintit că începe şcoala încurând şi nu poate să închidă sertarelul ăsta liniştit până nu află cum facem în prima zi de şcoală, eu trec într-a cincea, voi învăţa dupăamiază, nu-mi cunosc profesorii, ce facem? Căutăm pe internet, sugerez eu ignorând tot trecutul meu cu siteul şcolii pe care l-am accesat cu diferite ocazii sperând să obţin informaţii relevante şi pe care l-am închis tot cu atâtea ocazii cu mâna goală de informaţii, parcă sperând într-o renaştere. N-am aflat cum se face atunci când treci într-a cincea în prima zi de şcoală dar am aflat că ministra bla bla a vizitat şcoala noastră şi că noi toţi suntem nespus de bucuroşi şi onoraţi pentru asta.

Sunt în bucătărie şi simt o relaxare nemaipomenită că am găsit soluţia pentru masa de prânz a copiilor. Strig un la masă şi aştept să apară rând pe rând copiii, ceea ce ei şi fac într-o ordine neobişnuită, numărul unu Felix, numărul doi Horia şi...unde-i Kiti, ea care avea mereu numărul unu pe tricoul de masă, păi a adormit zice Horia. Sugerez du-te şi trezeşte-o şi Horica mă ascultă soptindu-i la obloanele închise cuvântul magic de start, masă, şi masă devine foc de armă pentru Kiti care sare dintr- odată în picioare dărâmându-l pe Horia şi călcându-l ca să îşi recucerească tricoul cu numărul unu. Îl ia astăzi pe numărul doi că Felix nu mai poate fi dezbrăcat de cel cucerit, aşa-i cinstit. Horica vine şi el târându-se rănit şi artistic cu tricoul lui cu numărul trei întipărit deja pe pieptul său.

De ce, de ce, de ce?

E perioada de ce. De ce cânţi? De ce e noapte? De ce ai mâini? De ce peştii nu ies din apă? De ce, de ce...

De obicei fiecare întrebare de ce de mai sus este doar startul unei avalanşe de alte de ceuri, legate strâns de prima, cea declanşatoare. Şi precum avalanşa se epuizează dramatic întotdeauna, nici avalanşa de întrebări de ce nu se termină decât printr-un colaps. Al respondentului, că s-a încumetat! El, Felix, îşi ia energia din întrebarea anterioară, e un perpetuum mobile. Tu, că eşti om bun şi îţi chiar place jocul ăsta (atâta timp cât nu se lungeşte prea mult, iată un deziderat imposibil), începi plin de resurse şi sfârşeşti stors de vlagă. Sau nu.

Într-o explozie de agresivitate doar declarativă, din fericire, Felix zice: "Hoia, veau să bat oameni în cap(!?!)!"

"Dar de ce vrei să faci asta?", cu faţa exprimând nişte semne de întrebare, Horia îngrijorat.

"Pentu că veau afa eu!"

"Păi dacă faci asta mergi la închisoare, la răcoare!", cu un discret zâmbet maliţios, Horia.

"De ce meg la inchisoaie?"

"Pentru că ai încălcat legea!"

"De ce am încălcat legea? Ce e legea?"

"Legea este o ordine care se hotărăşte în guvern."

"Ce e guveni?"

"Guvern, nu guveni! Guvernul este casa aia mare şi înaltă din piaţa Victoriei cu steagul României deasupra."

Felix micşorează ochii, încruntă fruntea, strânge buzele, a neînţelegere.

"Hai, că ştii clădirea aia mare..."

"Guveni, guveni", şopteşte el căutând într-o arhivă nevăzută, "aaaaa, da, da, da, ciu, ciu, siguu că ciu, guveni!", bucuros de descoperire.

"Uf!", oftează eliberat Horia.

"De ce uf?"

........................................................................................................................................

Copilul tău...

..."ce şanse are?"

Greu de răspuns şi dificultatea constă în găsirea unui răspuns cât mai politicos posibil.

Păi, să văd, ce-aş putea spune:

80%. Hmmm, pare un procent cam mărişor. Când ajungi la 80 de procente eşti foarte aproape de maximum, deci cu o ultima fortare mai sari 20 de sutimi şi ajungi la miracol. Greu de crezut, imposibil de imaginat.

Să scornesti un 50%? Ai putea şi asta, dar, iară, jumătate poate fi uneori mult, alteori puţin, practic, nu spui nimic. Iată o variantă bună de răspuns, îţi laşi interlocutorul fericit, ia ce vrea.

Dacă emiţi un 20-30% arunci asupra ta un văl morbid, nimeni nu vrea să afle că stă destul de des în preajma ta, un loser cu şanse minime de succes.

Apoi, "ce şanse are?" mai poate primi un răspuns politic, se poartă, e bine, atent, empatic şi reconfortant pentru întrebător să laşi norocul pe braţele solide, inaccesibile ale ştiinţei: ei, nu se ştie niciodată ce îţi poate aduce viitorul, ştiinţa evoluează, dacă se descoperă un medicament miraculos sau o metodă de tratament asemenea?

Nu vreau să fiu prea critică cu persoanele care îmi pun astfel de întrebări. Credeţi-mă pe cuvânt, le înţeleg ignoranţa şi chiar apreciez, când e cazul, motivul pentru care pun întrebarea. Dar, să zicem că persoana despre a cărei şanse te interesezi este un sportiv în faţa competiţiei vieţii sale (şi nu este afectată de vreo boală grea pentru a păstra mediul aseptic si fericit, in definitiv chiar nu e cazul de altceva). Se întâlneşte în marea finală cu adversarul său de-o viaţă, rivalul său. Ei bine, pentru a îi calcula şansele de a câştiga sportivului nostru vom pune cap la cap toate întâlnirile precedente dintre cei doi şi vom obţine un procent. Iată, băiatul nostru cel sportiv a câştigat de două ori din zece întâlniri. El va avea 20% şanse să câştige de data asta. Cam puţine şanse, nu-i aşa? Dar, poate el să câştige? Da, categoric!
Cu alte cuvinte, şansele sunt pentru statistică, reuşita este individuală, unică si poate impredictibilă şi nu ţine întotdeauna cont de calculele ştiinţifice.

Ei bine, Kiti are autism. Vreţi să ştiţi ce şanse are?

Înafara faptului că nişte persoane inimoase o ajută zi de zi să înţeleagă lumea asta perverită (vă daţi seama ce muncă de Sisif?), Kiti are o şansă enormă din punctul nostru de vedere, al parintilor ei care o iubesc mai mult decât şansa asta, aceea de a creşte într-o familie mare şi iubitoare care nu are nevoie să îi calculeze absolut nici o şansă pentru a trăi bucuroasă cât de bine ştie si poate ea să o facă.

Am răspuns suficient de clar?

Vacanţa noastră: prima săptămână. La mare

Acasă, din nou acasă suntem după două săptămâni. Mulţi km pe şosele cu maşina am parcurs, aşa cum ne place nouă. Anul ăsta maşina a fost condusă de tati în ritmurile fermecătoare şi atât de diferite ale lui Bob Dylan. Daţi clic aici de vreţi să faceţi ce îl îndemna Felix mereu pe Horică să facă la fiecare prime acorduri de melodie: "Hoia, dă din cap!". Sau daţi clic aici de vreţi să plângeţi de atâta frumuseţe. Sau aici pentru un electric blues celebru.

Scuze, n-am putut să trec peste, doar muzica asta a făcut parte din vacanţa noastră.

Am revăzut Marea Neagră bucuroşi, unii dintre noi. Am făcut cunoştinţă cu ea timizi, alţii dintre noi:


Am regăsit bucuria dimineţilor devreme la malul mării şi ne-am reamintit de faţa prietenoasă a soarelui:

Am jucat şi ne-am jucat pe terenul de tenis, de data asta un teren alintat de briza mării. Kiti aproape că s-a identificat cu terenul:

Iar Horică ne-a zâmbit (şi) de la înălţime:

Am scris aici despre puterea mării asupra lui Kiti. Aici, scrutând apele jucăuşe:

Obosiţi, relaxaţi, într-o poziţie care mă topeşte de emoţie:



Mai ales când soricelul este satelitul fraţilor săi:



Apoi am găsit o dupăamiază pentru plimbare în grădina botanică şi prin castelul Reginei Maria de la Balcic. E un loc frumos, plin de delicateţe:


Şi un loc întins, chiar şi Felix a remarcat în faţa acestui vas de înălţimea unui băieţel: "ce balcică imensă!":


Şi ca să nu-mi pară incompletă vacanţa de la mare, am dat o fugă şi la Varna, pentru o seară târzie de jazz, în curtea muzeului de arheologie. Cu copiii, binenteles:

Intens

Cu greutatea corpului susţinută de colacul galben, special conceput pentru primele lecţii de înot ale copilului mai mare, şi cu picioarele împingând forţa apei dezordonat şi neîndemânatic, Kiti pluteşte în apa agitată a mării agăţată cu mâinile de mâinile tatălui ei. E atât de impresionată de imensitatea mării încât se manifestă zgomotos şi exuberant. Vocea ei concurează cu melodia mării şi deşi e pe alt ton se acordează destul de bine împreună. Fondul muzical permanent al mării acceptă solourile lui Kiti. Poate nu se întâmplă la fel şi cu unii oameni din jur. Dar asta nu mă interesează acum. Pentru că mă bucur pentru bucuria ei pe care o înţeleg destul de bine.

Lasă-ţi privirea să plutească odată cu apa mişcătoare. Urmăreşte valul ajuns la ţărm şi reîntoarcerea la mama lui. Du-ţi privirea paralel cu vârful valului şi observă cum malul începe să-ţi fugă cu frică parcă de sub picioare. Eliberează-te de celelalte senzaţii şi pregăteşte-te să cazi în braţele mării.

În mâinile lui tati, Kiti, lebăda galbenă, dansează un vals în doi paşi: unul înainte spre braţele lui tati, altul înapoi până la extensia completă a braţelor unite. Şi iar, şi iar. Apa unduitoare îi loveşte ritmic feţişoara zâmbitoare. Tati chiar se miră, uite că nu înghite apă, ştie să-şi limiteze unele porniri. Totuşi bucuria îmbătătoare a contactului cu apa mării începe să arate straniu. Ochii îşi pierd privirea, trupul îşi anulează vigoarea. Lui tati îi îngheaţă la 24 de grade picioarele pentru un moment dar profită supravieţuitor de palma rece a gheţii şi o apucă pe Kiti hotărât de fustiţa galbenă şi o trage la mal. Aici încearcă să o trezească la realitate aducând-o la propriu cu picioarele pe pământ. Dar aşa cum nu poţi cere unui fir de ată să stea singur în picioare pe masă, la fel de improbabil este şi ca Kiti să o poată face. Kiti îi alunecă din braţe, atât de moale e. Tati o ia pe sus şi o aduce la "bază" urlând disperat numele meu.

Pe şezlong îi măsor pulsul, îi pun repede nişte întrebări şi o mângâi. Kiti e speriată. Pare că s-a trezit din beţie şi a uitat unde este şi ce s-a întâmplat cu ea. Văd că e acolo, cu noi şi văd că e nemulţumită şi nedumerită pentru tratamentul primit. Ei, ce-i? Eu nu am dreptul să mă îmbăt de fericire? Aşa tace ea şi îmi pare rău că am supărat-o. Mă gândesc imediat că pot să obţin trei efecte pozitive cu o bucăţică de biscuite şi anume, să îi dau trezirea, să îi dau plăcerea gustului preferat şi să îi aud vocea. Astfel că rostesc hocus pocusul nostru magic "BITE", care o ridică instantaneu în picioare, îi redă un zâmbet firav pe faţă şi îi deznoadă limbuţa. Gata, am reanimat-o!!!


Vuuuuu, în expir, pauză, în inspir,
vuuuuu, ,pauză, , se aude marea.


La, la, la, la, la la la lalalalalalalala............., se aude Kiti cântând cu pasiunea unui artist adevărat.

Copilul, bunicul si coşmarele

Întrebare în timpul cinei de la Horică la bunicul lui:

"Bicu, cum e să fii dentist? Ai coşmare?"

Se râde pe-acolo, doar e greu de crezut că cineva îşi poate alege să facă zeci de ani o meserie care îi provoacă coşmaruri. Cu atât mai puţin Bicu, bunicul vesel al lui Horică.

Dar el, Horică, nu se lasă, ne dă repede o idee de posibil coşmar de dentist:

"Visezi cumva că stai pe o bandă rulantă mare acoperită cu piele de limbă care te duce spre o gură imensă plină cu canini uriaşi care se închide şi se deschide continuu?"

Ei bine, dacă meseria de medic stomatolog nu i-a dat încă coşmaruri bunicului lui Horia, de acum are toate şansele să aibă unul... poate mai vesel.

Ce fac eu cu placere

Acesta este un premiu de la Luminitza pentru care îi mulţumesc!

Pentru că premiul a venit şi cu o leapşă sunt datoare şi cu nişte răspunsuri la întrebarea: care sunt 5 lucruri pe care le fac cu plăcere. Iată-le:

1-să ascult aproape obsesiv o melodie preferată de mai multe ori la rând. Dacă prezenţa mea fizică în spaţiu îmi permite, mă arunc cu mintea în ea (melodia ce-mi place) şi visez.

2-să fac plajă dis de dimineaţă pe malul mării cu o carte într-o mână şi o cană de cafea în cealaltă, o activitate îndrăgită de care mi-am adus aminte săptămâna trecută după mai mulţi ani.

3-să rezolv probleme de matematică, altă activitate în care am reînceput să intru tot mai des, acum, de când am băiat mare.

4-să port conversaţii cu copiii (ai mei sau nu), răspunsurile lor pline de candoare şi logica lor uimitoare mă fascinează.

5-să îmi petrec măcar o jumătate de zi pe săptămână afară, pe terenul de tenis împreună cu soţul şi copiii mei, acolo unde îmi exersez răbdarea, îmi testez limitele fizice, îmi relaxez mintea şi îmi îmbunătăţesc condiţia fizică.

Mai sunt şi altele dar astea au ieşit acum la suprafaţă ca să se vadă pe "hârtie".