Gânduri de după şedinţa cu părinţii

Mă gândesc nemulţumită la clasele mult prea mari din şcoli. Şi nu doar pentru că ne aflăm în plină epidemie de gripă. Nemulţumirea mea vine mai ales din faptul că, din cauza numărului mare de copii dintr-o clasă, scade şansa ca fiecare copil în parte să poată beneficia de atenţia profesorilor. Ştim cât de diferiţi sunt copiii şi ştim că se tinde, din păcate, să se eticheteze copiii după note sau, mai rău, după provenienţa familială ca fiind copii inteligenţi , copii mai puţin buni sau chiar elevi slabi. Într-o societate înalt-competitivă ca a noastră, deci şi în şcoală, atenţia obsesivă pentru cantitate în defavoarea calităţii are ca rezultat formarea unei aşa-zise elite, în cazul meu particular copiii care obţin note maxime la aproape toate materiile, elită spre a cărei performanţă toţi indivizii tind pentru a obţine recunoaşterea generală, mult prea mult valorizată pozitiv. Şi pentru că tindem să ne omogenizăm, bineinteles că şedintele individuale cu părinţii devin superflue.

Există totuşi în şcoală, pentru respectarea realităţii, ore săptămânale pentru consultaţii, atunci când dirigintele clasei sau poate şi alţi profesori pot fi întrebaţi despre comportamentul şcolar şi social al copilului nostru. Dar acestea sunt opţionale şi aici intervine problema. Deşi există mulţi profesori binevoitori care ne aşteaptă în orele prestabilite să îi consultăm, noi, părinţii, suntem deseori prea ocupaţi, neîncrezători sau poate ignoranţi ca să o facem. Noi, părinţii copiilor mei, facem parte din a doua categorie de mai sus, suntem neîncrezători. Avem nevoie de mai mult decât o uşă deschisă în sala de consultaţii. Şi anume de mai mult interes pentru copilul nostru, dar şi pentru ceilalţi copii în egală măsură, interes mai mult decât declarativ. Mă interesează o caracterizare făcută de mai mulţi profesori pe criterii clare, abilităţi sociale, de limbaj, autocontrol, simţ critic, mă interesează arii deficitare de dezvoltare, slăbiciuni remarcate. Nu atât nivelul abilităţilor cognitive, pentru asta mă uit în carnetul de note. Mi-aş dori să se dea mai multă atenţie dezvoltării armonioase a copiilor, să se ţină cont de valorile pe care toţi profesorii aşteaptă să le găsească în elevii lor, respect, responsabilitate, creativitate, şi în orele de matematică, chimie sau biologie, nu doar în cele de etică sau dirigenţie.

Dar se poate aşa ceva când ştim cu toţii cât de solicitant este să faci faţă la 30 de copii? Poate că da, dacă există un plan pentru asta. Spun cât se poate de sincer, până acum nu am participat la nici măcar o şedinţă cu părinţii care să mi se pară interesantă. În afară de generalităţi de genul copiii dumneavoastră nu lucrează suficient, din partea profesoarei, şi puneţi-i la treabă, daţi-le multe teme, din partea părinţilor, urmate de discuţii lărgite despe vacanţe, petreceri, baluri, strângeri de fonduri, cadouri etc, altceva nimic. Pe când mi-ar fi fost de zeci de ori mai de folos să aflu că băiatul meu este prea succint în compunerile pe care le întocmeşte sau că fata mea a plâns resemnată învinovăţită pe nedrept sau că se găseşte deseori în mijlocul unui conflict etc. De aceea aş organiza în locul şedinţelor cu părinţii cu iz telenovelistic şi al orelor libere de consultaţii şedinţe scurte individuale cu fiecare părinte în parte. Şi pentru asta m-aş pregăti, pentru că, dacă îl chem pe părinte la şcoală, vreau să o fac cu un scop bine determinat, acela de a-l pune la curent cu dezvoltarea emoţională, cognitivă şi socială a copilului său. Pare o utopie pentru aici, acum, nu?