Vax

Când toată lumea fuge mâncând pământul de frica vaccinurilor, eu analizez carnetele copiilor în căutarea timpurilor pierdute ale vaccinurilor. Mă mână o teamă nesăbuită, probabil moștenită, a copilului mare, nu-i zic pe nume. Așez lucrurile pe o cărare relativă de normalitate, temerile se împuținează și n-am văzut nici măcar un ac, stranie mai e dinamica gândurilor. Pe de altă parte, dacă ar fi s-o cred pe cuvânt pe Kiti, n-aș mai avea deloc caiete, nici cărări de normalitate, doar nonșalanță în gând și simțire aș înțelege. S-o cred, să nu? Nu vreau să trec peste încântarea estetică pe care imaginea autorității morale a copilului meu mi-o dă, chiar și prin argumentația sa defensivă (în ce privește subiectul de mai sus). Nu știu cum se raportează între ele trăirile părintești, însă tristețea timpului pierdut trebuie cumva să se rătăcească prin noianul binecuvântatelor revelații ale necontenitelor redescoperiri ale copiilor noștri. E totuși bine și în lipsa hulitelor vaccinuri, în cazul de față, mai ales în lipsa lor. Cred că-mi lipsește totuși nonșalanța fiicei mele.