Când eram cam de vârsta lui Kiti, îmi găseam singurătatea trebuincioasă într-o casă plină, culcându-mă târziu și trezindu-mă devreme, ca să-mi aduc magnetofonul lângă mine, o treabă nu chiar lesnicioasă, ținând cont că aparatul era voluminos și greu, să-l sprijin oblic de marginea patului, să-l derulez la piesele favorite și să mă cufund, ascultându-le în surdină și ajutată de legănarea capului și a trunchiului pe stânga, în visare. Și Kiti, la vârsta mea de atunci, hi, hi, se bâțâie într-un fel pe aceeași melodie, doar că o face pe dreapta. Descopăr asemănarea și de bucurie îmbrăcăm amândouă ciorapi albaștri. 'Imbrăcăm amândouă'. E impropriu spus, desigur, fiindcă EU îi aleg ciorapii din dulap și EU o ajut să-i îmbrace.
Pe Horia îl las într-un colț prăfuit de stradă din Tei. Un fel de incursiune inițiatică impusă celor de 177 de centimetri. Nu-mi cere bani de buzunar, îi are pe cei câștigați duminică, dar îi dau zece lei de la mine și-i mai dau binețea cuvenită pentru o zi senină. Pornesc către casă, reascultând doar a treia oară piesele 13, 14 și 15. Am norocul că sunt lungi și țin jumătate din drumul meu. Constat că merg de o vreme în linie dreaptă și mă gândesc că dacă Horica s-ar rătăci, i-aș spune să țină drumul drept vreo 10-15 kilometri. Numai să-l țină bateria.
Felix e vesel și îmi cere un pupic. De bucurie că-l primește, 'cățelandrește' pianul. Abia după aceea mă înștiințează că adoră să inventeze cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu