Nevoie de solitudine

Crește și se-ndeseste neobosit părul copilei strâns, într-o aproximativă neintrerupere, în câteva codițe mici. E foarte ciudată cu moațele astea, e de părere Horica, în timp ce, ca un făcut, un tânăr cu tot părul prins într-un moț în vârful capului ne taie calea. I-am liniștit fetei bretonul înfoiat cu o agrafă metalică simplă, ce-mi amintește de bunica din partea mamei dintr-o fotografie veche în sepia, a fost doar o încercare, însă agrafa nu pare s-o deranjeze, acum apare ca o tânără domniță cu pieptănătură cuminte, anacronică. Stă singură, închisă în mașină. De fapt, stă singură, închisă și mașina rămâne descuiată. Nu se mișcă, ai zice că este ea însăși dintr-o fotografie. Color, dar fără alte accesorii în afară de agrafa metalică și elasticele de păr. Nici pantofi nu poartă, de parcă ar conta, când stă singură, închisă, în mașina descuiată. Minutele trec neapărat, dar încremenirea fetei le ridiculizează trecerea. În timp, nici ridicolul nu mai e vrednic de râs. Timpul trece pur și simplu în bucăți mari, o luăm din loc. Fata își păstrează alura atemporală două zile la rând. Către sfârșitul celei de-a doua zi iese din mașină cu pantofi în picioare. Începe chiar să zâmbească ușor. Incidental găsește un jalon albastru din cauciuc, pe care îl poartă pe cap, ca pe o pălăriuță. Ăsta e semn bun. Atâta timp cât nu i se mai văd moațele de sub jalon, lui Horica nu i se mai arată ciudățenia surorii sale. Ar putea chiar s-o scoată la o înghețată. Mă rog, dacă ar renunța la jalon și la codițe, ar fi și mai bine.