Soare

Zi cu soare. Urcăm pe muntele vecin, mai înalt, mai zguduitor. Da, zguduitor, și nu zic de legănarea brutală de la pornirea telecabinei- mașină, cum îi zice Felix- ce-mi zguduie stomacul de-mi ia cafeaua băută de dimineață pieptiș calea înapoi până-n esofag, apoi îmi înțepenește voit trupul, cu privire cu tot, până ajung pe culme, ca să mă răcoresc. Sus mă răcorește bine gerul ascuțit, dar priveliștea este năucitoare. Rămân în urmă, așteptând să treacă efectul amețitor, însă acesta nu trece, de la un anumit nivel în sus devine stare. Pârtiilor enorme li se desenează mii de unghiuri ascuțite pe minut, eu încerc să nu le încarc suplimentar, îi calc lui Felix pe linii. Se încumeta câte unul la drepte curajoase și mă sperie, fiindcă-i flutură lui Felix urechile de câine de pe cască, atunci când îl depășesc.